Marele Premiu pentru Francofonie al Academiei Franceze acordat criticului George Banu

Din 1973, de cînd s-a instalat la Paris, George Banu şi-a construit cu talent şi tenacitate o vastă operă critică, recunoscută astăzi ca o contribuţie importantă şi subtilă la înţelegerea multora dintre fenomenele artistice contemporale şi mai ales a mutaţiilor care se produc în domeniul artei spectacolului. Titluri precum Le théâtre, sorties de secours (Teatrul, ieşiri de salvare), L'acteur qui ne revient pas (Actorul care nu revine), Notre Théâtre, la Cerisaie (Teatrul nostru, Livada de vişini) sunt doar cîteva dintr-o serie mult mai lungă de căi prin care George Banu propune de fapt un sistem de concepte şi metode de investigare a lumii teatrale.

Personal cred că el a venit în Franţa cu un ochi proaspăt, format la şcoala de teatru românească în anii buni (unul dintre colegii săi de generaţie este regizorul Andrei Şerban). O enormă capacitate de muncă, explorarea meticuloasă, aproape sistematică, a domeniului, talentul său de comparatist şi, nu în ultimul rînd, talentul său literar l-au ajutat să scrie în franceză eseuri şi studii memorabile.

La fel ca un regizor bun care îşi construieşte spectacolul, George Banu îşi construieşte cărţile: mai precis, el are această ştiinţă de a se adresa în acelaşi timp unor specialişti dar şi marelui public, unor cunoscători ai domeniului dar şi celor care tocmai vor să se lase iniţiaţi în arta spectacolului.

Intr-una din cărţile sale recente, "Călătoria actorului", apărută la Editura Gallimard, George Banu îşi invită oarecum citiorii să-şi pună ordine în ideile pe care le au despre arta scenei. Toată lumea ştie cîte ceva despre teatru şi despre actori, aşa cum toată lumea se pricepe la politică. In cartea sa însă George Banu creionează din aproape în aproape, analizînd cazuri şi tipologii actoriceşti, un fel de tablou al lui Mendeleev focalizat nu pe "elementele" chimice ci pe cele teatrale. Aşa descoperim o serie pasionantă de portrete: cel al actorului "nesupus" (exemplu, Marcel Iureş), cel al actorul care nu vrea să îmbătrînească şi cel al actorului care îşi asumă bătrîneţea (exemplu Jean Marais), cel al actorul de neînlocuit care constituie un cuplu cu regizorul său, cel al actorul care are accent pentru că este străin… Titlul cărţii se justifică din plin pe măsură ce cititorul se lasă aspirat de informaţiile dar şi de anecdotele (uneori chiar şi de indiscreţiile) furnizate de George Banu. Lectura cărţii devine o călătorie şi pentru că autorul ei îl compară pe actorul est-european cu cel occidental, sau pe cel slav cu cel latin, sau pe cel european cu cel oriental…

Neobosit observator al fenomenului teatral, George Banu este şi un neobosit călător pe planetă şi conferenţiar, ceea ce dă greutate aserţiunilor sale. Călătoria actorului conţine însă şi un capitol special, aş spune de confesiuni. El se intitulează "De ce nu am devenit actor", capitol în care George Banu chiar ne povesteşte cum a început prin a face studii de actorie la Bucureşti, pentru a opta apoi pentru critică. Citez din mărturisirile sale: "…am căutat lumina scenei fără să prevăd pericolele pe care le comportă ea, obstacolele care apar în faţa fiecărui candidat lipsit de calităţile necesare. Pentru că eram un bun actor în societate, mi-am imaginat că aş putea să fiu actor pur şi simplu". Acest ultim capitol al cărţii în care George Banu mai evocă şi figurile unor mari profesori ai scenei româneşti, precum Radu Penciulescu, sau pasiunea sa pentru marionete (pe care le colecţionează), aceste pagini deci sunt străbătute de un frison emoţional aparte. Iar prin calitatea lor literară ele par nişte pagini de ficţiune.

In prelungirea unui alt român care a marcat literele franceze, Emil Cioran, criticul, eseistul şi scriitorul George Banu excelează prin capacitatea de a-şi filtra analizele şi de a furniza din cînd în cînd concluzii sintetice sau definiţii revelatoare. Este cazul atunci cînd defineşte actorul ca fiind "cuvîntul cu care scrie pe scenă regizorul", sau atunci cînd spune că "actorul este umbra rolului". Pentru cei care iubesc teatrul sau pentru cei care vor să meargă la teatru mai "înarmaţi" teoretic decît majoritatea spectatorilor, cartea lui George Banu este o sursă inepuizabilă de revelaţii, de repere şi de concepte metodologice. Teatrul, această iluzie colectivă de care avem atîta nevoie, este un lucru mult prea serios pentru a-l practica fără o minimă iniţiere. Iar uneori, a citi la timp o carte precum cum cea scrisă de George Banu, înseamnă a cîştiga timp.