Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (33)

Găsesc într-o scrisoare pe care Heinrich Mann o adresa fratelui său mai mic, Thomas, pe la mijlocul anilor 30 câteva rânduri care-mi întăresc presupunerea că o cronică bilingvă poartă în sânul ei germeni mai fecunzi decât s-ar crede. Obligé de quitter l’Allemagne nazie où sa vie était en danger, réfugié en France, Heinrich Mann rédige ici le premier volume d’un roman historique consacré au roi de France Henri IV.  A la fin de chaque chapitre de cet ouvrage écrit en allemand, Heinrich Mann ajoute, en français, une « moralité ». Il explique cette démarche pour le moins insolite à son frère : « Je voulais que cette fois-ci l’allemand et le français se fécondent mutuellement ; j’en espérais depuis toujours le meilleur pour le monde. »

Nu trebuie însă să credem că, pentru Heinrich Mann, simpla împreunare a două limbi oarecare este îndestulătoare pentru o misiune atât de însemnată, fie ea numai utopică. Heinrich Mann, care s-a născut la Lubeck în 1871, a nutrit încă din cea mai fragedă tinereţe o admiraţie copleşitoare pentru ţara vecină în istoria căreia găsea argumente pentru a-şi construi un ideal politic la fel de actual astăzi ca şi atunci. Ideea unui discurs bilingv i se părea fecundă nu în sine ci pentru că una din cele două limbi era franceza, limba unui popor pe care, înainte de-a fi călătorit în Franţa, judecându-l poate greşit după imaginea pe care i-o dădea literatura, îl socotea investit cu o seamă de calităţi pe care nu le avea poporul de dincoace de Rin.

« Cât vă e de uşor vouă, scria Heinrich Mann adresându-se scriitorilor francezi, cât vă e de uşor vouă, celor care, de la Rousseau la Zola, v-aţi bătut cu stăpânirea : aveaţi de partea voastră poporul. Un popor de literaţi, care nu pregetă să se împotrivescă puterii. De la Rousseau la Zola, scriitorii francezi au avut în spatele lor soldaţii. Nouă, în Germania, ne este mult mai greu cu un popor care nu vrea decât să fie lăsat trăiască şi nimic mai mult. » 

Dans un essai resté inachevé, « La France », le même Heinrich Mann apporte une précision supplémentaire concernant son engouement pour le pays des Lumières. Est-il possible que l’esprit règne quelque part dans le monde ? s’interroge-t-il, pour aussitôt répondre : oui, et ce pays c’est la France. Il va de soi que cette fascination pour un pays ennemi, qui lui a valu l’hostilité d’une bonne partie de ses concitoyens et de ses collègues avant et après la première guerre, s’accroît au moment où l’Allemagne se laisse séduire par une idéologie brutale et d’un matérialisme vulgaire, une idéologie de la bête humaine dont la seule raison de vivre est la survie et dont la survie suppose d’écraser les plus faibles. Heinrich Mann quitte en fugitif son pays et s’établit en France où, dit-il, « l’esclavage n’existe pas. Quiconque arrive sur le sol français est libre ».

Evenimentele au desminţit cu brutalitate încrederea poate excesivă a marelui scriitor german în capacităţile de rezistenţă ale poporului francez : după instalarea regimului de la Vichy, la aproape 70 de ani, Heinrich Mann trebuie să fugă din Franţa trecând clandestin, pe jos, graniţa spaniolă ca să ajungă în Portugalia de unde se îmbarcă pe un vapor care-l duce în Statele Unite. Ceea ce nu-i spulberă întru totul iluziile : Franţa rămâne, i se pare, modelul unei societăţi ideale capabilă să ne unească în jurul valorilor umaniste care constituie soclul civilizaţiei europeene.

Lorsqu’il écrit, en 1944, ses mémoires publiés sous le titre « L’Examen d’une époque », persuadé que la France, dit-il, « se caractérise par une raison combative, qui ne désarme pas quand une armée ou un Etat se décompose », persuadé aussi qu’« il n’y a qu’en France que la littérature est une affaire nationale, une réalité vivante », Heinrich Mann définit un idéal européen auquel il serait peut-être utile de réfléchir : « Franţa, spune Heinrich Mann, este cea de-a doua ţară a oricărui european » şi franceza, putem adăuga, a doua limbă a celor care, în Europa încă în gestaţie, cred că limba nu ne-a fost dată ca să uşurăm schimburile comerciale ci pentru a păstra în ea moştenirea comună, ceea ce numim civilizaţie. Împletind oricare altă limbă cu franceza, aducem în istoria poporului care o vorbeşte, pentru a o lumina altfel, principiile pe care, de-a lungul epocilor, din motive istorice conjuncturale, populaţiile europeene le-au înmagazinat în limba franceză.

Ma chronique franco-roumaine, qui a déjà une année d’existence, este poate, cine ştie, o cronică în adevărata limbă a Europei, o limbă a Europei care est întotdeuna două dont le français.