Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Avignon – teatrul şi istoria recentǎ

4612-hateradio-hau2-15512-mg-2261-dan.jpg

credit foto: franceculture.fr

Festivalul de la Avignon este un loc de dezbatere dar şi un spaţiu al memoriei, un forum în care istoria este decorticatǎ pe toate feţele, mai ales cea contemporanǎ. Este cazul anul acesta cu istoria recentǎ a Africii, pentru cǎ mai mulţi artişti de pe continentul negru au fost invitaţi sǎ-şi prezinte creaţiile la Avignon.

 

Regizorul Milo Rau nu este african ci elveţian, dar propune la Avignon o tulburǎtoare radiografie a genocidului comis între aprilie - iunie 1994 în Rwanda. Sǎ ne amintim faptele: între 800 000 şi un milion de persoane, în marea lor majoritate etnici tutsi, dar şi mulţi etnici hutu moderaţi, au fost ucişi la instigarea regimului de atunci controlat de fanatici ai etniei hutu.

Regizorul Milo Rau este oarecum specializat în ceea ce am putea numi „théâtre vérité”. El cautǎ adevǎrul prin teatru abordînd momente dramatice din istoria recentǎ. In 2009 el a creat un spectacol despre precesul soţilor Ceauşescu. Mai recent, el s-a ocupat de un alt proces, intentat în Rusia grupului de punk-rock feminist Pussy Riot. Milo Rau încearcǎ, atunci cînd poate, sǎ invite pe scenǎ „actori” ai vieţii reale. Ceea ce a reuşit în spectacolul dedicat genocidului rwandez, spectacol intitulat „Hate Radio” (Radioul urii).

Modul în care regizorul elveţian abordeazǎ problema, ba chiar problematica genocidului comis în Rwanda este tulburǎtor prin sentimentul de autenticitate degajat. De fapt, regizorul reconstituie un moment din viaţa unui post de radio, numit al Celor o Mie de Coline, care în 1994 îndemna în direct la crime. Aşa-zişii „jurnalişti”, care erau de fapt nişte instrumente ale urii, îi îndemnau pur şi simplu pe etnicii hutu sǎ-şi denunţe la radio vecinii tutsi şi sǎ-i ucidǎ imediat. Totul se petrecea „live”, ca sǎ utilizǎm un termen anglo-saxon, şi în cel mai inimaginabil stil. Altfel spus indivizii de la Radioul celor o Mie de Coline incitau la genocid pe fond muzical, cu o preferinţǎ pentru rumba congolezǎ, din cînd în cînd mai spuneau glume, se amuzau pe seama victimelor, primeau apeluri în direct şi îi felicitau pe cei care „raportau” uciderea unor vecini tutsi...

In ciuda faptului cǎ s-au scris cîteva cǎrţi importante despre acest genocid, în ciuda faptului cǎ au apǎrut mǎrturii, publicul larg nu a reuşit probabil niciodatǎ sǎ-şi dea seama cu adevǎrat cît de oribile au fost aceste evenimente.

Regizorul elveţian reuşeşte sǎ transmitǎ însǎ perfect acest sentiment. Si mai ales sǎ tulbure conştiinţele prezentîndu-i pe aceşti „cǎlǎi” aşa cum lucrau ei în redacţie, animînd emisiunile urii într-un sil lejer şi vesel, aproape în genul unui „fun radio”. Si mai tulburǎtor este însǎ faptul cǎ regizorul aduce pe scenǎ personaje reale care povestesc ce li s-a întîmplat, mai precis membri ai etniei tutsi care au scǎpat de masacru. Nancy Nnkusi este numele unei femei care a reuşit sǎ scape de urmǎritorii şi de cǎlǎii ei, iar regizorul Milo Rau a inclus-o în spectacolul sǎu.

In timpul festivalului de la Avignon se întîmplǎ des ca presa centralǎ, altfel spus ziare precum Le Figaro, Le Monde sau Libération sǎ-şi deschidǎ ediţiile sau sǎ relateze pe prima paginǎ despre spectacolele cu adevǎrat importante prezentate în Oraşul Papilor. Miercuri 24 iulie Le Monde scria despre acest spectacol pe prima paginǎ, articolul fiind intitulat „Ei îndemnau cu veselie la genocid”. Cîteva întrebǎri „abisale” (cum scrie Le Monde) se înşurubeazǎ în minţile celor care vǎd acest spectacol. Prima ar fi: cum e posibil ca fiinţa umanǎ sǎ coboare atît de jos, sǎ devinǎ atît de bestialǎ, sǎ se lase manipulatǎ de ideologia urii? A doua întrebare ţine de viitor: oare dupǎ astfel de momente de oroare putem spune cǎ ele nu se vor mai repeta niciodatǎ? La aceastǎ întrebare spectacolul lui Milo Rau dǎ un rǎspuns tragic: din pǎcate omenirea nu este la adǎpost de noi forme de delir colectiv, de noi accese de isterie naţionalistǎ, de noi genocide. Sunt şi ultimile cuvinte din spectacol, spuse de un actor african care încarneazǎ un supravieţuitor: „Nu cred cǎ nu se vor mai produce niciodatǎ genocide”.

 

Tags: