Masacre în Siria – indignarea internaţională nu este suficientă

„Sǎ fi înnebunit preşedintele sirian Bashar al-Assad?” Iatǎ întrebarea pe care şi-o pun, în termeni mai puţin diplomatici, oamenii politici occidentali în culise. Sǎ fi îndrǎznit dictatorul de la Damasc sǎ recurgǎ la arme chimice pentru un atac masiv chiar într-un moment cînd îi primea pe experţii ONU pentru o anchetǎ legatǎ de alte atacuri precedente similare, dar de mai micǎ amploare? Sǎ fi vrut el sǎ demonstreze comunitǎţii internaţionale cǎ nu îi pasǎ nici de Organizaţia Naţiunilor Unite şi nici de anchetǎ şi cǎ se simte destul de puternic pentru a încerca sǎ cîştige rǎzboiul civil cu arme interzise?

Toate aceste întrebǎri nu au deocamdatǎ un rǎspuns, dupǎ cum nici anchetatorii ONU nu au ajuns la o concluzie în privinţa acestui ultim atac ale cǎrui imagini sunt cutremurǎtoare.

Cotidianul Le Monde se îndoieşte de altfel cǎ experţii ONU vor avea libertatea necesarǎ de mişcare pentru a-şi duce la bun sfîrşit misiunea. In acelaşi timp ziarul francez reaminteşte cǎ americanii au intrat în Irak tocmai pentru cǎ Sadam Hussein era bǎnuit cǎ deţinea mari stocuri de arme de distrugere în masǎ, printre ele deci şi gaze toxice, pe care le folosise de altfel împotriva kurzilor şi în regiuni care îi erau ostile.

Din nou revine în discuţie sintagma „linia roşie”. Franţa, Statele Unite, alte ţǎri occidentale au avertizat de mai multe ori regimul de la Damasc cǎ riscǎ sancţuni, inclusiv de ordin militar, dacǎ trece dincolo de „linia roşie”, altfel spus dacǎ recurge la arme interzise de tratatele internaţionale. Dupǎ toate aparenţele aceastǎ „linie roşie” a fost traversatǎ, dar pentru moment nu se ştie de cine şi cu ce scop precis.

Mai multe ipoteze sunt vehiculate în acest context în care lipsesc precizǎrile şi observatorii independenţi.

Unii spun cǎ Bachar al-Assad nu este omul care sǎ rişte, totuşi, o „sinucidere politicǎ” prin utilizearea armelor chimice. In acest caz nu este exclus ca sǎ fi apǎrut o falie în comandamentul sirian, poate cǎ unele dintre trupele sale sau unii dintre comandanţii sǎi nu mai pot fi controlaţi, într-un context de banalizare a violenţei şi a atrocitǎţilor. Iranul, aliatul necondiţionat al Siriei, declarǎ cǎ Bachar al-Assad nu poate fi autorul acestui atac pentru cǎ trupele sale ar fi oricum pe cale de cîştiga rǎzboiul. Teheranul evocǎ mai degrabǎ ipoteza unui atac terorist. Rusia pare sǎ fie pe aceeaşi lungime de undǎ cu responsabilii iranieni şi evocǎ „o provocare” de naturǎ sǎ discrediteze regimul sirian.

Tot aşteptînd ca adevǎrul sǎ iasǎ la suprafaţǎ în mod clar şi fǎrǎ dubii comunitatea internaţionalǎ riscǎ însǎ sǎ se discrediteze şi ea, împreunǎ cu ONU şi cu ţǎrile care se considerǎ civilizate.

Printre analizele publicate de experţi sau furnizate de oameni politici pe aceastǎ temǎ meritǎ sǎ mai semnalǎm şi aceastǎ ipotezǎ avansatǎ de Le Monde: „Bachar al-Assad este fǎrǎ îndoialǎ un fin observator al scenei internaţionale. El a putut constata în lunile din urmǎ lipsa de reacţii în strǎinǎtate la atacurile chimice sporadice precedente efectuate de trupele sale. El a putut deduce cǎ o amplificare a acestor atacuri nu i-ar atrage neplǎceri.”

In faţa acestui atac fǎrǎ precedent în Siria în mod normal comunitatea internaţionalǎ ar trebui sǎ treacǎ de la indignare la acţiune. Din pǎcate ea este atît de divizatǎ în acest moment încît nimeni nu aşteaptǎ în mod serios în perioada imediat urmǎtoare vreo iniţiativǎ energicǎ. In schimb, în materie de paralizie, cu siguranţǎ cǎ atît ONU cît şi lumea civilizatǎ au depǎşit în mod inadmisibil o anumitǎ „linie roşie” a rǎbdǎrii.