Virgil Tănase : Cronica bilingvă - La chronique bilingue (4)

« Les blessures me font  mal, le vent est froid, le silence atroce. Je me lève avec peine et je me mets en marche. Je me trouve, je le sais, sur la route d’Athènes. Notre chemin n’est jamais le bon et pourtant, quoi qu’on en fasse, de quelque manière que l’on s’y prenne, un jour ou l’autre on s’aperçoit que tiens ! on y est : Nous ignorons de quel côté est le nord, de quel côté le levant. Nos cartes sont embrouillées par cette indistinction maladive des horizons, mais quelle importance, somme toute : un jour ou l’autre on s’aperçoit que le chemin pris au hasard, poussé par les circonstances, les yeux fermés est quand même finalement, toujours celui d’Athènes. J’y suis. Ce qui veut dire que mon heure est venue. Ils sont là, à me guetter de derrière les oliviers. Je les avais vus prendre le dessus avant que ce terrible coup d’épée ne m’assomme et ne me crève les yeux. Condamné d’avance, ils me conduiront au bord de la mer où mon bûcher est fin prêt. Leur victoire, qui n’en est pas une, ne pourrait suffire tant qu’il y a encore quelqu’un sur la route qui mène de Mégare à Athènes. Je tiens bon, mais la chair, la chair s’affole et prend la fuite comme s’il y avait vraiment une géographie du golfe d’Eléusis à même de séparer le meurtre du salut… »

Nu cunoaşteţi, fireşte,  şi cu atât mai bine ! acest text mediocru, scris într-o franceză stângace, pe care m-am ferit până acum să-l fac cunoscut. Sunt primele rânduri ale primului meu roman. Dar de ce în franceză, mă veţi întreba pe bună dreptate ? Pentru că atunci când l-am scris, pe la sfârşitul anilor 60, conducătorilor României li se părea că descoperiseră legile « obiective » ale istoriei şi-n ultimă instanţă ale existenţei noastre. Adevărurile lumii materiale ne erau date ca legi absolute ale cugetului şi temeiurile vieţii noastre trebuiau să se mărginească la dobândirea unei bunăstări vulgare. La urma urmei comunismul totalitar nu era decât un capitalism întors pe dos : dacă-şi propunea o mai justă repartiţie a bunurilor, societatea de tip sovietic absolutiza făptura noastră animală care trebuie să mănânce, e-adevărat, trebuie să se-ncălzească, să doarmă, să se reproducă – dar Doamne Dumnezeule ! omul, OMUL, începe de-abia când am dat deoparte toată această carne de vită din care suntem croiţi dar care duce-n cârcă un altceva, un altceva misterios şi fascinant, care scapă înţelegerii noastre. Ori ce este literatura – şi, mai larg vorbind, arta – dacă nu combustibilul care îngăduie fiecărui cititor să întreţină în « cămara sufletului său » această lumină care face dintr-un boţ de celule vii un om ?

Mânat de această lumină lăuntrică am trecut prin copilărie şi adolescenţă opunându-mă constrângerilor ideologic-şcolare spontan, firesc, dintr-un simţ al vieţii evident – ceea ce mi-a adus mutări disciplinare prin toate liceele Galaţului meu natal şi-n fine o excludere din universitate, trimis să rânesc beton pe-un şantier ca să-mi vină mintea la cap. Ori între timp, din motive complicate pe care nu e vreme să le desluşim aici, îmi alesesem ca meserie pe cea de scriitor, mai precis de romancier. Şansele mele de-a fi publicat în România erau minime. Milan Kundera o spune mai bine decât aşi putea s-o fac : «  En tant que modèle de ce monde, fondé sur la relativité et l’ambigüité des choses humaines, le roman est incompatible avec l’univers totalitaire. Cette incompatibilité est plus profonde que celle qui sépare un dissident d’un apparatchik, un combattant des droits de l’homme d’un tortionnaire, parce qu’elle est non seulement politique ou morale mais ontologique. »

Din instinct mi-am scris prima carte în franceză. Istoria nu se opreşte aici. La îndemnul scriitorului Dumitru Ţepeneag, am pus pe româneşte acest prim roman. Am încercat să-l public. Binevoitor, romancierul Marin Preda, directorul editurii, m-a sfătuit să-l ard şi să scriu un altul unde explozia lirică împotriva gândirii totalitare să fie mai puţin ostentativă. Ce explozie ? Ce gândire totalitară ? Eu făceam literatură : smulgeam din mine bolovanii de minereu care erau acolo de la-nceputul lumii, cred, pe care apoi îl pritoceam ca să rămână materia pură a ceea ce simte cel care încearcă să umble drept într-o lume încâlcită. Bun, dar dacă mi s-a spus să scriu un alt roman…, am luat-o drept o încurajare. Noul roman părea mai « cuminte ». Cenzura l-a refuzat fără şovăire. Kundera avea dreptate : ceea ce deranja nu era anecdota ci felul de a scrie. Care poate că nu era nătâng.

Ajuns la o editură pariziană, câteva pagini au fost traduse. Romanul a fost acceptat. Astfel, pe căi ocolite, şi mulţumită traducerii iscusite a lui Alain Paruit, primele rânduri ale primului meu roman publicat au fost, totuşi, în franceză : « Lorsque repartit le train, les quelques voyageurs qui s’étaient attardés sur le quai disparurent ; ainsi, à perte de vue, personne. Loin seulement ou, plus exactement, floue, comme derrière une vitre dans le brouillard, cachée par la brume du petit matin, sur une sorte de socle en fer, une passerelle peut-être, comme dans une cage de verre jauni, placée entre l’obscurité la plus lointaine et moi, une silhouette légèrement étirée et, si l’on peut dire, penchée par la sphéricité du verre. » Vreo două sute de pagini mai departe acest roman « oniric » se încheia c-un capitol dintr-o frază care-ncerca să dea senzaţia cufundării noastre în moarte : « tandis que ses yeux grands ouverts et blancs sombraient toujours plus le corps tout entier s’abîmaient lentement dans les flots glissaient grands ouverts tout vu depuis l’autre face qui s’éloigne de la ligne cuivrée de l’eau au-dessus de lui l’autre s’enfonçait dans l’eau ou l’air bleus parmi les cercles sereins découpés au-dessus d’eux parmi les longues tiges rouges des herbes abyssales vers les ombres violettes des chevaux marins galopant sur les pâturages aquatiques vers la très parfaite éclipse. »

Presa franceză a vrut să ştie de ce fusese interzis acest roman unde nu exista nici o aluzie politică. Unul din redactorii revistei Les Nouvelles littéraires mi-a telefonat într-o doară la Bucureşti. Credea că telefonul va fi întrerupt după primele fraze. N-a fost. Am explicat pe îndelete de ce autorităţile totalitare nu puteau accepta acest tip de roman.  Am vorbit şi de altele. Les Nouvelles littéraires a publicat pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, interviul intitulat : Un écrivain roumain baillonné parle.

Mi s-a dat un paşaport pe care nu-l cerusem. Am fost sfătuit să plec la Paris, la studii. Şi studiile să fie lungi. Au fost dar cum meseria mea era tot cea de scriitor şi cum traduse, textele mele mi se păreau neîmplinite, uite că s-a-nchis cercul şi am ajuns scriitor de limbă franceză. Rezultatul ? Iată ce scria Daniel Rondeau în Libération despre primul meu roman scris în franceză (de celălalt, cel din 1968, nu ştie nimeni şi vă rog şi pe dumneavoastră să uitaţi c-a existat) : « D’une écriture immédiatement mélancolique, ce roman est bien plus que le triste champ du déracinement et de la séparation. C’est le roman de l’homme qui court toujours après ses chimères. L’exil est le grand malheur des hommes, mais tout homme est un exil intérieur. Un livre à lire avec gravité au moment des vendanges, quand le brouillard flotte en nappes grises sur les vignes, avant les premières pluies d’automne. »