Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Dan Hăulică, un spirit fin şi un aristocrat al culturii

apgkv.jpg

Dan Hǎulicǎ vorbind la un vernisaj în 2011, credit foto: dailymotion.com

Duminică, 17 august s-a stins din viaţă, la Bucureşti, criticul şi eseistul Dan Hăulică, în vîrstă de 82 de ani. De numele său este legată existenţa uneia dintre cele mai importante publicaţii de literatură universală din România, revista "Secolul XX". Dan Hăulică a mai fost, după 1990, ambasador-delegat al României pe lîngă UNESCO.

Imaginea pe care o am despre el este aceea a unui aristocrat al artelor, în sensul cel mai bun al cuvîntului. Cred cǎ Dan Hǎulicǎ se simţea cel mai bine în galerii de artǎ şi în muzeele lumii. Acolo se afla el oarecum în mediul sǎu natural, iar vasta sa culturǎ literarǎ şi artisticǎ îl ajuta sǎ vadǎ şi sǎ simtǎ nuanţe şi emoţii care altora le scǎpau.

Imi amintesc de faima sa din anii 80 ai secolului trecut, cînd eram student la Bucureşti. Cînd Dan Hǎulicǎ îşi fǎcea apariţia la cîte un vernisaj în sǎlile respective se producea o vibraţie. El avea o anumitǎ predilecţie pentru gesturile teatrale, ştia cum sǎ se punǎ în valoare, cum sǎ ocupe spaţiul şi mai ales cum sǎ atragǎ atenţia. Il vedeam în acei ani, la Bucureşti, purtînd un fel de mantie scoasǎ direct din panoplia vestimentarǎ a secolului al XIX-lea. Doar pe Oscar Wilde îl mai vǎzusem, într-o fotografie, arborînd un astfel de vestmînt.

Dan Hǎulicǎ era un om care cultiva frumosul şi gustul pentru frumos. Atunci cînd lua cuvîntul nu se înflǎcǎra niciodatǎ dar hipnotiza asistenţa prin ceea ce spunea precum şi printr-o anumitǎ muzicǎ a vocii sale. Îi plǎcea, fǎrǎ îndoialǎ, sǎ vorbeascǎ mult pe subiectele care îl pasionau. Arta divagaţiei devenise oarecum proverbialǎ la el, dar nimeni nu cred cǎ îi putea reproşa acest lucru, de la Dan Hǎulicǎ aveai întotdeauna ceva de învǎţat.

Stia sǎ-i cultive pe tineri iar mulţi artişti îi cǎutau sprijinul şi sfaturile. Personal am aceastǎ extraordinarǎ amintire cu el: în 1987 decisese sǎ-i dedice lui Samuel Beckett un întreg numǎr din "Secolul XX". Cum eu începusem sǎ mǎ afirm în mediile literare ca dramaturg, Dan Hǎulicǎ mi-a propus sǎ scriu un articol despre Beckett. "Nu vreţi mai degrabǎ sǎ vǎ scriu o piesǎ scurtǎ în care Beckett sǎ fie personaj?" l-am întrebat eu. Am vǎzut atunci cu cîtǎ plǎcere a savurat ideea mea şi mi-a spus imediat "Cu atît mai bine". Am scris atunci o piesǎ într-un act în care Samuel Beckett, marele dramaturg irlandez şi unul din pǎrinţii teatrului absurdului, îl întîlneşte pe Godot, acel personaj din piesa sa "Aşteptîndu-l pe Godot" care nu apare niciodatǎ. Piesa a apǎrut în "Secolul XX" în ciuda plecǎrii mele, în toamna anului 1987, din România. Dan Hǎulicǎ era, dupǎ pǎrerea mea, şi un mare maestru în ce priveşte cultivarea relaţiilor umane. A conduce, în anii comunismului, o revistǎ precum "Secolul XX", presupunea o alchimie specialǎ în dialgoul cu puterea. Ori, Dan Hǎulicǎ ştia sǎ iasǎ învingǎtor din acele complicate negocieri cu cenzura şi cu reprezentanţii oficiali, sau mai bine zis cultura ieşea învingǎtoare din demersurile lui. Orice numǎr din "Secolul XX" era o revelaţie în acei ani, o sursǎ de hranǎ spiritualǎ profundǎ. Prin acea publicaţie eram, de fapt, în contact cu marea literaturǎ universalǎ, şi mai ales cu tot ce apǎrea nou şi interesant, inovator şi important. Nu pot sǎ uit, de exemplu, fiind încǎ elev de liceu, ce impact a avut asupra mea lectura piesei "Aşteptîndu-l pe Godot" publicatǎ pentru prima datǎ în România în "Secolul XX".

L-am revǎzut, dupǎ 1990, pe Dan Hǎulicǎ la Paris, unde fusese trimis sǎ reprezinte România la UNESCO. Franţa şi mai ales Parisul i se potriveau ca o mǎnuşǎ, iar în spaţiul francofon Dan Hǎulicǎ avea, ca sǎ spun aşa, "panaş". A ştiut în toatǎ acea perioadǎ, prin relaţiile sale şi prin stilul sǎu de a naviga în lumea instituţiilor internaţionale, sǎ cultive imaginea "excelenţei" româneşti, sǎ vorbeascǎ mereu despre creativitatea româneascǎ.

De nenumǎrate ori Dan Hǎulicǎ ne-a acordat interviuri la Radio France Internationale. Uneori mǎ suna pe mine sau îi suna pe alţi colegi de-ai mei pentru a ne semnala cîte o expoziţie importantǎ cu participare româneascǎ, sau cîte un eveniment cultural din spaţiul francez şi francofon în care România era bine pusǎ în valoare. Uneori nu reuşeam sǎ-i opresc fluxul verbal, pentru cǎ spaţiul nostru radiofonic era limitat. Acum îmi pare rǎu, mi-ar place sǎ-l aud din nou vorbind despre orice subiect cultural…

Dan Hǎulicǎ a fost unul dintre acei intelectuali români care, onoraţi fiind în strǎinǎtate (el a fost, printre altele, preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a criticilor de artǎ) a pus în valoare patrimoniul de materie cenuşie şi subtilitate analiticǎ al României. El nu a scris mult, dar cîteva dintre cǎrţile sale rǎmîn mǎrturii pregnante ale unui stil de a gîndi şi de a descifra fenomenul artistic cu adevǎrat strǎlucit şi unic pe firmamentul culturii româneşti şi chiar universale.