Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Festivalul de toamnǎ la Paris. Un spectacol dupǎ "Capitalul" lui Marx

banquet-1.jpg

"Capitalul" lui Marx adaptat pentru scena, credit foto: colline.fr

La Paris a început pe 4 septembrie cea de-a 43-a ediţie a Festivalului de Toamnă, care va dura pînǎ pe 31 decembrie. Programul este dens şi variat. Putem spune deasemenea cǎ rareori Festivalul a invitat atît de mulţi artişti tineri, regizori între 25 şi 40 de ani, deci o întreagă generaţie ce se pregăteşte să preia ştafeta. Dar dialogul cu generaţiile anterioare continuă, sunt invitaţi şi Romeo Castelucci, William Forsyte, Robert Wilson sau nonagenarul Claude Régy. Matei Vişniec şi Mirella Patureau ne dau mai multe detalii în cele urmeazǎ despre festival şi mai ales despre unul din spectacolele cele mai incitante, realizat dupǎ "Capitalul" lui Marx.

Matei Visniec: Este de fapt spectacolul care a deschis practic Festivalul.  Le Capital et son Singe - aşa sunǎ titlul în francezǎ, ceea ce am putea traduce prin "Capitalul şi maimuţa sa”. Regia îi aparţine lui Sylvain Creuzevault, iar spectacolul poate fi vǎzut  la Teatrul Naţional de la Colline din Paris pînǎ pe 12 octombrie).

Este vorba deci de o adaptare după celebra lucrare a lui Karl Marx, şi tentativa mi se pare deosebit de îndrăzneaţǎ, chiar dacă nu este prima datǎ cînd se face aşa ceva.  O celebrǎ trupă germană, Rimini Protokoll, specializată în teatru documentar sau politic, a realizat o adaptare dupǎ "Capitalul" în 2006 la Dusseldorf. Spectacolul a fost invitat în România la Festivalul Naţional de teatru din 2008.

Dar sǎ discutǎm acum, Mirella Patureau, despre spectacolul francez, cu atît mai mult cu cît numele tînărului regizor Sylvain Creuzevault prezintă deja cîteva garanţii. El este cunoscut pentru un alt spectacol, politic, inspirat de Revoluţia franceză, Notre terreur, creat tot în cadrul Festivalului de toamnă din 2009.

Mirella Patureau: L-am descoperit pe Sylvain Creuzevault încă din 2006, el şi trupa sa de colegi de generaţie mă fascinaseră cu un spectacol de o energie sălbatică, ce străbătea spaţiul de joc într-o vîltoare neîntreruptă ce tăia răsuflarea, îmbinînd grotescul şi fiorul tragic, gustul pentru violenţă şi scandal ca program estetic. Jucau piesa tînărului Brecht, Baal, poetul blestemat ce sfîrşea singur ca o fiară în noapte, sub bolta înstelată şi rece. Notre terreur, Teroarea noastră, era un spectacol colectiv, pe bază de improvizaţii, dar după o solidă documentaţie  istorică, căci era vorba de mitul fondator al conştiinţei politice şi civice franceze, Revoluţia din 1789, în perioada Terorii. Membrii Comitetului Salvării Publice erau reuniţi în şedinţă în jurul unei mese încărcate de dosare, de sticle goale, de sandwichuri rispite peste tot. Nouă actori se înfruntau  şi se agitau în jurul mesei. Eram după execuţia lui Danton, Robespierre îl va urma peste patru luni. Publicul francez, hrănit din şcoală cu retorica precisă a acestor personaje istorice îi identifica destul de repede. Robespierre, Saint-Just, Carnot, deliranţi, discursivi,  entuziaşti şi însetaţi de sînge, obosiţi şi teribili de juvenili, revoluţionarii din 1794  sunt revoluţionarii sau teroriştii de astăzi, căci pentru Creuzevault e vorba de teroarea  generaţiei sale, crescută după căderea Zidului şi eşecul ideologiilor.

Matei Vişniec: Iar spectacolul a avut  un impact  formidabil, iată de ce şi montarea dupǎ Capitalul lui Marx, a fost aşteptatǎ cu multǎ curiozitate.  Cum se regǎseşte în noul spectacol  stilul cu care ne-a obişnuit deja regizorul, şi mai ales priceperea sa de a pune în discuţie pe scenă,  istoria?  De la ce texte pleacă şi cînd se situează acţiunea scenică, Mirella Patureau.

Mirella Patureau: Suntem şi aici în faţa unui spectacol construit pe un colaj de texte istorice şi politice şi dezvoltate scenic printr-o serie de improvizaţii. Desigur spectacolul se bazează pe unele pagini din Capitalul dar mai ales din scrierile din tinereţe ale lui Marx şi pe o bibliografie extrem de largă, de la Goethe la Brecht, sau de la Freud la Lacan sau la Guy Debord, teoreticianul societaţii spectacol. Sunt lecturile generaţiilor de astăzi. Spaţiul de joc e deasemenea bifrontal şi se joacă mai tot timpul pleins feux, actori şi spectatori, sub aceeaşi lumină egală. Asistăm la cîteva discuţii la un club revoluţionar din epocă, aceste "baricade vivante ale democraţiei". Acţiunea est situată în inima evenimentelor din 1848, valul revoluţionar ce a traversat Parisul dar şi Europa, amintiţi-vă că Nicolae Bălcescu a smuls o bucată din catifeaua roşie a tronului lui Louis Philippe de la Tuileries. Iar Manifestul Partidului Comunist a fost scris de Marx şi Engels tot în 1848. Dar dacă în Notre terreur, figurile lui Robespierre şi Danton făceau parte din imaginarul francez colectiv, revoluţionarii de la 1848 sunt mai puţin cunoscuţi, Raspail, Louis Blanc trimit astăzi mai degrabă la nume de staţii de metrou. Spectacolul reaminteşte astfel o întreagă istorie uitată, suntem în pragul noii societăti capitaliste, aflată la copilăria sa, ne spune regizorul.

Ideologic, spectacolul se bazează pe două axe, cel al discuţiei în jurul raporturilor de clasă, ilustrate aici de discuţiile între revoluţionari, lupta cu armele sau lupta de idei, şi analiza fenomenelor economice. Şi aici intervin discuţii despre noţiuni cheie din analiza marxistă, marfa cu dubla sa valoare, de uzaj sau de schimb, timpul de muncă socialmente necesar, salariu şi plus valoare... Un salt în timp ne aduce în plină revoltă spartakistă, în 1919 la Berlin, şi la asasinatul Rozei Luxemburg, subliniat de apariţia unui actor, în şort şi cu un soi de lance în mînă clamînd că vine din Tracia şi că este gladiatorul Spartacus... Nu e sigur ca publicul larg este destul de familiarizat cu acest tip de noţiuni dar în schimb reacţionează prompt la tot felul de glumiţe. Actorii, deşi pasionaţi şi plini de energie, nu se iau prea mult în serios, brodează enorm, inventează salturi neaşteptate în timp şi între genuri, care împing spectacolul, voit, către farsă şi comedie.

Matei Vişniec: Avem astfel şi elemente pentru explicaţia titlului,  Capitalul şi Maimuţa sa. Ideea de dedublare (capitalismul şi dublul sǎu grotesc) este şi ea prezentǎ, în spectacol şi în intenţiile regizorului.

Mirella Patureau: Si meritǎ, în închiere sǎ-l citǎm pe Marx, dintr-un text de tinereţe: "Toate marile evenimente şi personaje istorice se repetă de două ori: prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă." Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt spectacol recent, venit din Chile la Festivalul de la Avignon, Imaginatia viitorului. Spectacol programat la Paris  în decembrie, şi care îşi permite să trateze sub formǎ de farsă un mit al revoluţiei socialiste, moartea lui Salvador Allende. Suntem fără îndoială în cea de-a doua fază a istoriei.