Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Premiul Goncourt - Pierre Lemaitre pentru un roman despre primul rǎzboi mondial

In Franţa a început maratonul premiilor literare. Balul a fost deschis cu decernarea Premiului pentru roman al Academiei franceze, dar marele suspans a fost întreţinut de competiţia în jurul celui mai important premiu: Goncourt.

Pierre Lemaitre este numele autorului francez cǎruia îi revine anul acesta Premiul Goncourt, pentru un roman intitulat "Au revoir là-haut" (La revedere acolo sus), publicat la editura Albin Michel. El era deja considerat favorit dintr-un grup de patru autori pretendenţi la rîvnitul premiu, ceilalţi trei fiind Jean-Philippe Toussaint, Karin Tuil şi Fréderic Verger. De notat cǎ romanul lui Pierre Lemaître a devenit un succes de librǎrie important: cartea sa s-a vîndut deja în o sutǎ de mii de exemplare,  ceea ce a cîntǎrit probabil serios în decizia juriului.

Mai existǎ însǎ un element care a fost cu siguranţǎ determinant: în acest roman Pierre Lemaitre vorbeşte despre o întreagǎ generaţie pierdutǎ, cea a primului rǎzboi mondial, mai precis despre soldaţii francezi demobilizaţi dupǎ acest mare mǎcel. Ori, anul viitor vor începe celebǎrile şi comemorǎrile marcînd trecerea a o sutǎ de ani de la declanşarea primei confragraţii mondiale. Totul se leagǎ, deci, şi interesul publicului creşte faţǎ de acest subiect, şi mai ales faţǎ de noi abordǎri ale "marelui rǎzboi", cum îl numesc francezii, cel care a remodelat de fapt întregul secol al XX-lea, deschizînd drumul unor mari cataclisme sociale, economice şi ideologice. Sǎ-l  scultǎm însǎ pe autor, Pierre Lemaitre vorbind despre publicarea acestei cǎrţi şi mai ales despre geneza ei:

"Hazardul face cǎ aceast roman apare cu cîteva sǎptǎmîni, cu cîteva luni înainte de comemorǎrile legate de începutul primului rǎzboi mondial. Nu mǎ plîng, dar este doar o întîmplare, nu sunt responsabil de acest lucru. In schimb, aceastǎ mitologie a rǎzboiului dintre 1914-1918 m-a preocupat dintotdeauna şi face parte din panteonul meu personal. La 17 ani am citit o carte scrisǎ de Roland Dorgelès despre primul rǎzboi mondial şi am fost bulversat de romanul sǎu care povestea cît de tineri erau acei soldaţi, cît de veseli, de fericiţi, pentru a se regǎsi apoi într-un rǎzboi de o barbarie uluitoare. M-am identificat foarte mult cu acei tineri şi mi-am spus cǎ dacǎ într-o bunǎ zi am sǎ devin scriitor am sǎ abordez primul rǎzboi mondial.”

Sǎ mai adǎugǎm faptul cǎ premiul Goncourt are şi un imens prestigiu. Un roman care are premiul Goncourt este tradus în general imediat în treizeci şi uneori în patruzeci ce limbi.

Tot luni 4 noiembrie a mai fost atribut şi prestigiosul Premiu Renaudot unei cǎrţi intitulatǎ "Naissance" (Naştere) scrisǎ de Yann Moix. Un roman de 1200 de pagini despre "infernul" relaţiilor dintre copii şi pǎrinţi, dupǎ cum aratǎ un cronicar.  

Cînd un premiu are capacitatea de a declanşa vînzǎri enorme pentru cartea respectivǎ, nu trebuie sǎ ne mirǎm cǎ atribuirea sa se aflǎ sub semnul unor polemici eterne. Cîte nu i se mai reproşeazǎ acestui Premiu Goncourt! De exemplu, cǎ este atribuit în special scriitorilor bǎrbaţi şi foarte rar scriitorilor femei. Si este adevǎrat de o sutǎ de ani, de cînd este decernat premiul Goncourt, doar zece scriitoare s-au vǎzut onorate cu el.

De mulţi ani acestui premiu i se mai repoşeazǎ logica strict comercialǎ, altfel spus faptul cǎ este atribuit nu atît unor scriitori care încearcǎ sǎ înnoiascǎ arta romanescǎ, ci unor autori care se adreseazǎ marelui public, deci care ar practica "o literaturǎ de consum". Si este adevǎrat cǎ romanele recompensate cu Premiul Goncourt se vînd, în lunile noiembrie şi decembrie, ca pîinea caldǎ, mai ales cǎ se apropie perioada Crǎciunului şi multǎ lume cautǎ cîte un cadou "cultural". Iar o carte, de preferinţǎ voluminoasǎ, cu o banderolǎ pe ea purtînd marca PREMIUL GONCOURT devine un cadou ideal. Unii observatori ai fenomenului literar mai afirmǎ cǎ mulţi francezi nici nu citesc mai mult de un roman pe an, şi cǎ în general acest roman este cel premiat cu premiul Goncourt.

Iatǎ şi un al treilea reproş adresat juriului care decerneazǎ acest premiu: el ar favoriza, spun gurile rele, în special marile edituri, Gallimard în primul rînd, apoi Grasset şi Seuil. Lucrurile s-au schimbat însǎ în ultimii ani, dacǎ ne gîndim cǎ în 2012, de exemplu, premiul a revenit unui roman publicat de Actes Sud, mai precis romanul "Predicǎ despre cǎderea Romei" semnat de Jérôme Ferrari. Iar anul acesta, premiul Goncourt revine de fapt editurii Albin Michel.

Deseori observatorii fenomenului literar francez se plîng cǎ pe piaţǎ apar tot mai multe cǎrţi dar cǎ numǎrul cititorilor ar fi din ce în ce mai mic. Statisticile din toama aceasta pun însǎ în evidenţǎ un fapt mai degrabǎ îmbucurǎtor: între sfîrşitul lunii august şi jumǎtatea lunii octombrie s-au vîndut peste un million o sutǎ cincipsprezece mii de exemplare dintre aşa-numitele cǎrţi ale toamnei. Noutǎţile sezonului de toamnǎ au fost numeroase, 550 de titluri în total, în special romane franceze şi strǎine. Autorii care se vînd cel mai bine sunt Amélie Nothomb, Jean d’Ormesson, Eric-Emmanuel Schmitt, Yasmina Khadra, Chantal Tomas, Richard Ford, Jean-Louis Founier… In fiecare an apar însǎ şi autori-surprizǎ, care se afirmǎ cu cîte o carte insolitǎ. Anul acesta supriza vine din partea unui prim roman intitulat "Extraordinara cǎlǎtorie a unui Fachir rǎmas blocat într-un dulap Ikea", o carte scrisǎ de un anume Romain Puértolas, necunoscut de marile public, dar tipǎritǎ de o editurǎ care are o anumitǎ pasiune pentru cǎrţi originale, Le Dilettante.

Cum spuneam, maratonul premiilor literare a început pe 24 octombrie cînd a fost decernat Premiul pentru roman al Academiei Franceze. Anul acesta laureatul este Christophe Ono-dit-Biot pentru un roman intitulat "Plonger". Autorul, nǎscut în 1975, are deja la activ patru romane şi este director adjunct la revista Le Point. Cele patru sute de pagini ale romanului sǎu se doresc un fel de cǎlǎtorie iniţiaticǎ între cultura greacǎ şi cultura modernǎ, povestea fiind purtatǎ de o familie cu nume simbolice. Bǎrbatul este ziarist şi se numeşte César, copilul sǎu se numeşte Hector. Soţia sa dispare pentru a fi regǎsitǎ moartǎ pe o plajǎ într-o ţarǎ arabǎ. In declaraţiile sale, autorul spune cǎ a abordat tema transmiterii moştenirii culturale, şi cǎ modernitatea nu poate fi în nici un caz înţeleasǎ înafara culturii clasice.