Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Bob Wilson în miezul Festivalului de toamnă parizian

les_negres_0.jpg

Bob Wilson - "Negrii" de Gean Genet, credit foto: rfi.fr

La Paris continuǎ, pînǎ la sfîrşitul lunii decembrie, Festivalui de toamnă, cu o programare care a avut şi momente de şoc. A fost cazul cu un spectacol dupǎ Idiotul de Dostoievski, prezentat a Théâtre de la Ville şi apoi la Nanterre. Un spectacol semnat de Vincent Macaigne, de o violenţă extremă care a şocat o parte din public, efect pe care a scontat de altfel tînărul regizor. Mai semnalez din program o adaptare după romanul lui Michel Houellebecq, Les particules élémentaires, un spectacol prezentat la Teatrul Odéon din Paris, semnat de Julien Gosselin, un tînăr regizor care nu are încă 30 de ani, unul din marile succese de la Avignon în 2013. Multe nume tinere de altfel, în cadrul acestui Festival de toamnǎ la Paris.

Mirella Patureau: Trebuie subliniat încă o dată că asistăm în mod evident la o trecere de ştafetă între generaţii, cu tineri regizori sau companii ce se afirmă din ce în ce cu un profil original. Cît despre Vincent Macaigne, am o oarecare rezervă, el face un teatru violent, provocator dincolo de limite,  unde curg valuri de sînge, sînge teatral bineînţeles, un teatru de o violenţă fizică reală, actorii şi chiar spectatorii sunt adesea în pericol, într-un vacarm asurzitor. La adaptarea după Dostoievski li se ofereau spectatorilor des boules quies, sau dopuri de vată să-şi înfunde îm urechi. Titlul exact este Idiot, parce que nous aurions dû nous aimer - Idiot pentru că ar fi trebuit să ne iubim. Era de aşteptat, un alt spectacol al său, după Hamlet, jucat în 2011 la Avignon, era  subintitulat Cel puţin v-am lăsat un cadavru frumos. Vincent Macaigne părăseşte aşadar cărările bătătorite, dar nu gestul acesta mă deranjează cît ce are de spus, şi aici trebuie decantat întradevaăr provocarea ca strategie de neliniştea profundă şi reală a regizorului. Cît despre Julien Gosselin, el se situează pe alţi parametri, şi spectacolul său reia întrebările romanului lui Houellebecq, tonul său sardonic mai ales, dar purtat de altă generaţie, cea de azi.

Matei Vişniec: Să revenim, Mirella Patureau, pe un teren mai ferm, pentru cǎ Festivalul nu e numai terenul de joc al tinerilor turbulenţi ci oferă un real dialog între generaţii. Să vorbim despre unul din marile titluri ale acestei stagiuni pariziene, Negrii după Jean Genet, spectacol pus în scenă la Teatrul Odéon de Robert Wilson. Regizorul american revine de altfel des la Paris, mai toate marile sale spectacole au fost prezentate pe scenele pariziene, de la miticul Regard du Sourd, la o reluare recentă dupǎ Einstein on the beach. Montarea cu piesa lui Jean Genet a fost o comandă a teatrului Odéon, mai precis a directorului său, Luc Bondy. Wilson, care nu cunoştea textul a răspuns însă imediat, ceea ce-l interesa era tocmai faptul, mărturiseşte el undeva într-un interviu, că nu ştia bine ce să creadǎ despre text, şi tocmai de aceea a acceptat.

Mirella Patureau: Da, e un pariu frecvent, am auzit şi alţi regizori mărturisind acelaşi lucru, ca de pildă Andrei Serba: ce interes ai să pui în scenă un text despre care ştii totul şi nu mai ai nimic de descoperit? Dar aici, în cazul lui Wilson, pariul acesta se dublează de o altă provocare, aş spune. In general Wilson montează Wilson, este un theater maker, creează propriile sale scenarii, de la Privirea surdului sau la  Einstein on the beach pe care le-aţi amintit. Sunt şi unele excepţii notabile, cînd a lucrat cu trupa de la Berliner Ensemble, un instrument extraordinar cu care-şi poate permite toate pariuriule, Opera de trei parale de Brecht sau Sonetele lui Shakespeare,  material poetic cu care şi-a montat propriul scenariu.  Ultimul exemplu în dată, cunoscut de publicul românesc este Rinocerii după Ionesco şi aici deasemenea cred cǎ stilul lui de lucru special e determinant în fizionomia unui spectacol,

Matei Vişniec: Ce putem aşadar reţine din acest recent pectacol de Bob Wilson pe scena Festivalului de toamnă parizian  ?

Mirella Patureau: In primul rînd faptul că este un spectacol de o mare strălucire plastică,  ameţitor, de o extraordinară virtuozitate a imaginii, a sunetului, a culorilor, un model dealtfel bine rodat de peste patru decenii. Si recunoaştem aici stilul său de lucru, regulile sale estetice imuabile: construieşte mai întăi un scenariu vizual, plecînd de la spaţiu, lumini, apoi sunet, sau muzică şi, în fine, articulează  un text vorbit, care acompaniază corpurile şi nu invers. Cam aşa se pare că a lucrat şi la Craiova cînd a montat Rinocerii, spectacol pe care nu l-am văzut încă, dar am citit cîteva note despre repetiţii şi am văzut trailerul care circulă pe internet. Dar asta e o altă poveste. Cît despre aceşti Negri, spectacol montat la Teatrul Odéon din Parism, nu rămîne mare lucru din textul lui Genet, dificil de înţeles sau de urmărit, desi avem în program un rezumat scenă cu scena, ca la operele cîntate în limbi inaccesibile publicului din sală. 

Recunoaştem însă ideea de bază,  un ritual jucat de negri, despre albi şi clişeele lor despre negri, cu măşti de albi ce nu ascund faptul că sunt de fapt negri, un soi de ceremonie funebră jucată ca un număr de clowni sau de music hall. Wilson introduce aici jazzul, o muzică obsedantă, stridentă sau lascivă, o partitură originală pentru  saxofon de Dickie Landry. Spectacoul e jucat de actori negri francofoni, filmaţi ca nişte marionete, într-un decor ce îmbină o clădire africană, o colibă supraetajatǎ a dogonilor  -  populaţie filmată odinioarǎ de etnologul francez Jean Rouch, şi un bar cabaret, tot etajat, sclipind de lumini şi serpentine de becuri colorate.  Pentru francezi, spectacolul de referinţă a rămas cel creat de Roger Blin în 1959, cu o distribuţie de negri din Antile, text şi mesaj diferit, după documentele rămase.Wilson pune în scenă însă tot Wilson, şi plăcerea rămîne ca întotdeauna la fel de intensă... Nu e lucru puţin să vezi un spectacol Wilson pur Wilson, chiar dacă de 40 de ani face acelaşi lucru... strălucitor şi unic.