Barack Obama constrâns la doi ani de coabitare cu republicanii

Succesul republicanilor americani poate fi interpretat ca o sancţiune a alegătorilor faţă de un şef de stat foarte impopular inclusiv în rândul unor membrii ai taberei sale politice. Numai despre Obama s-a vorbit în ultimele săptămâni şi mult mai puţin despre proiecte concrete. Preşedintele american a fost un fel de punching-ball un sac de box tocmai în momentul în care ţtara părea că o ia pe calea cea bună – SUA înregistrează o creştere economică de 3,5 la sută, cifră ce ar face să roşească şi pe cel mai vaşnic european. Problema este că această relansare economică nu-i serveşte deocamdată cel puţin decât pe cei mai înstăriţi dintre americani. Economia a fost deci una din cauzele acestui rezultat la alegeri.

Pe de altă parte alegerile din 4 noiembrie s-au transformat într-un soi de referendum pro-sau contra Obama, a personalităţii acestuia. Si argumentul a funcţionat, mai ales la aripa cea mai conservatoare a electoratului, cea care-l urăşte pe Obama de când acesta a pus piciorul la Casa albà. « Cerebral, intelectual, detaşat, dezgustat de felul în care se face politica astăzi – Barack Obama reuneşte tot ceeace îl face să fugă pe omul de rând chiar şi democrat » notează corespondentul ziarului Libération la Washington.

Ce va putea face de acum încolo Barack Obama ?

Cucerirea Senatului de către republicani restrânge foarte mult marja de manevră a lui Barack Obama. Acesta din urmă va fi probabil forţat să se mulţumească doar cu măsurile reglementare care nu necesită aprobare legislativă. Preşedintele se va putea concentra deasemenea pe dosarele consensuale, care sunt acceptate de ambele tabere, precum acordurile comerciale sau reforma fiscală. In fine perioada de coabitare de doi ani care se va deschide la întâi ianuarie 2015 odată cu intrarea în vigoare a noului Congres îi va da posibilitatea şefului Casei albe să-şi demonstreze capacităţile de a negocia şi găsi un compromis cu nişte adversari care nu fac decât să i se opună din 2009 încoace de când a ajuns în fruntea statului federal american. Obama va utiliza probabil şi vetoul de care dispune în cazul în care republicanii vor dori să demoleze marile şantiere ale preşedinţiei sale precum reforma sistemului de sănătate zis « Obamacare ».

De partea lor, odatà trecută euforia victoriei, republicanii vor trebui să demonstreze că sunt capabili să guverneze statele pe care le-au cucerit. Obstrucţia de anul trecut asupra bugetului care provocase o perioadă închiderea administraţiei federale – celebrul « shutdown » - mai este fără îndoială întipărită în memoria multora. Republicanii au pe de altă parte o serie de priorităţi economice, zeci de legi zise « pro-creştere economică ». Vor să lanseze construcţii de oleoducte, să ajute micile întreprinderi şi să reducă regulile. « Experienţa cu prea multă intervenţie a statului a durat destul. A venit timpul să schimbăm direcţia ca să punem ţara pe calea cea bună » a spus Mitch McConnell, republicanul care va prelua conducerea noii majorităţi în Senat.

Reconcilierea va fi totuşi indispensabilă în anumite dosare, la fel cum bătăliile partizane sunt şi ele de aşteptat în particular în domeniul energetic sau al imigraţiei. Acest ultim dosar se anunţă unul dintre cele mai arzătoare în SUA existând 11 milioane de clandestini.

Coabitarea unui preşedinte cu un Congres din tabăra opusă nu e un lucru nemaiîntâlnit în istoria americană

Coabitarea este un lucru foarte frecvent în istoria SUA şi de cele mai multe ori bascularea survine după şase ani de şedere la Casa albă – adică exact ce i s-a întâmplat acum lui Barack Obama. Analiştii numesc dealtfel acest fenomen « criza celor şase ani ».  Primul preşedinte american « modern » victimă a “crizei celor şase ani”, democratul Woodrow Wilson, pierde complet Congresul în 1918 opinia publică sancţionând astfel decizia şefului Casei albe de a intra în primul război mondial. Dwight Eisenhower, eroul celei de-a doua conflagraţii mondiale, pierde Congresul în 1955 adică după doar trei ani de preşedinţie. Republicanul este însă apoi reales în 1958 chiar dacă în cele două camere, democraţii devin şi mai puternici. Altă victimă a « crizei celor şase ani » va fi republicanul Ronald Reagan în 1986. Democratul Bill Clinton va pierde Congresul în 1994 doar după doi ani de preşedinţie. Ostilitatea opiniei publice contra programului de asigurări de sănătate este una din cauzele acestei înfrângeri. Care nu-l va împiedica pe acelaşi Clinton să fie reales în 1996. George Bush jr. e şi el în 2006 victima « crizei celor şase ani », uraganul Katrina şi gestionarea acelei crize dar şi războaiele din Irak şi Afganistan măturând majoritatea parlamentară a liderului republican. In fine, să mai spunem că au existat şi nişte cazuri paradoxale în care preşedinţii au avut de-a lun,gul întregului lor mandat Congrese din tabăra opusă. E cazul lui Harry Truman, Richard Nixon şi George Bush sr. Tot atâtea nume care au adus totuşi ceva Statelor unite, semn că în sine coabitarea nu este sinonimă de blocaj. Evident dacă ambele tabere, executivul şi legislativul, acceptă să dialogheze.