Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Gustul amar al democraţiei româneşti în Oraşul luminilor

Ora 12h20. Plouǎ mǎrunt în Oraşul Luminilor, cerul este plumburiu şi clǎdirile din jurul Ambasadei României, în ciuda splendorii lor arhitecturale, par cenuşii. Apǎsǎtoare ca plumbul şi cenuşie mi se pare şi democraţia românescǎ în aceastǎ zi cînd mii de oameni stau la coadǎ pe Rue Saint Dominique, la Paris, pentru a vota în turul al doilea al prezidenţialelor româneşti.

Scriu aceste rînduri într-o cafena de tip Belle Epoque situatǎ vis-à-vis de un restaurant românesc numit Doina. Este cel mai vechi restaurant românesc din Paris şi prin faţa sa trece acum coada românilor care aşteaptǎ sǎ voteze. Douǎ lumi faţǎ în faţa: bistroul Le Champ de Mars unde clienţii obişnuiţi ai cartierului îşi citesc ziarele, îşi beau aperitivele sau se pregǎtesc sǎ ia masa (pentru cǎ ei, francezii, mǎnîncǎ devreme); de partea cealaltǎ a intersecţiei, restaurantul Doina cu specialitǎţi româneşti (mici, sarmale, etc.) pe care le iubim cu toţii, dar şi cu imensa coada formatǎ din românii care vor sǎ voteze. Ei bine, şi aceasta este o specialitate româneascǎ: incapacitatea autoritǎţilor de a le asigura românilor din strǎinǎtate condiţii decente de votare…

De pe strada Saint-Dominique, unde circulaţia este dificilǎ şi poliţia francezǎ încearcǎ sǎ menţinǎ ordinea, românii veniţi la vot pot admira silueta Turnului Eiffel. Este suficient sǎ întoarcǎ doar capul şi simbolul Parisului apare în faţa lor, în toatǎ majestuozitatea sa, ca o promisiune cǎ o lume mai bunǎ este posibilǎ şi cǎ democraţiile pot fi durabile şi decente. In acelaşi timp însǎ, eu personal vǎd şi umbra lui Putin proiectatǎ peste capetele diasporei române care voteazǎ în condiţii dificile în numeroase oraşe ale lumii. Sau mai precis, vǎd umbra unui atitudini de dispreţ faţǎ de cetǎţean, faţǎ de alegǎtor, faţǎ de om în general. Vǎd umbra unei puteri tentatǎ sǎ creadǎ, dupǎ modelul atît de bine reprezentat de Stalin şi acum de Putin, cǎ omul nu conteazǎ, cǎ trebuie strivit fǎrǎ milǎ, cǎ este o cantitate neglijabilǎ.

Strada Saint-Dominique unde stau la rînd românii ca sǎ voteze în aceastǎ duminicǎ de noiembrie este una plinǎ de cafenele, de restaurante şi de magazine de lux. O stradǎ unde puţini dintre românii aflaţi la coadǎ şi-ar permite sǎ-şi facǎ zilnic cumpǎrǎturile. Iatǎ, de exemplu, acest magazin de fructe şi legume, cu o firmǎ pe care scrie: Saint-Dominique. Primeur, Qualité, Fraîcheur. Livraison à domicile gratuite. Ah, de ce n-ar fi şi democraţia aşa: mereu proaspǎtǎ şi de calitate, eventual livratǎ la domiciliu? De ce n-ar putea vota oamenii prin corespondenţǎ sau de la ei de acasǎ, prin Internet? Nu pot sǎ nu mai observ ceva: cînd e vorba de gǎsit un loc unde sǎ se roage, românii au mult mai multe opţiuni la Paris decît atunci cînd trebuie sǎ voteze. Cum se face cǎ pentru dialogul cu Dumnezeu se gǎsesc soluţii iar pentru exercitarea dreptului de vot oamenii trebuie sǎ stea ore şi ore la coadǎ?

Ora 13h. Coada rǎmîne impresionantǎ iar noii veniţi nu se descurajeazǎ în momentul cînd decid cǎ se aşeze la rînd. Mǎ uit la feţele celor care vor sǎ voteze: sunt oameni de toate condiţiile şi de toate vîrstele. Pe unele chipuri ghicesc imediat faptul cǎ Franţa înseamnǎ pentru ei muncǎ şi iar muncǎ, economii fǎcute la sînge, incertitudine. Iar România este în continuare importantǎ pentru ei, nu s-au desprins de ea şi nici nu o vor putea uita. In schimb, aceşti oameni voteazǎ cu un gust tamar. Stau de vorbǎ cu unii dintre ei, ascult conversaţiile care se nasc spontan: aceşti oameni nu mai vorteazǎ pentru un program sau pentru o viziune, pentru cǎ politicienii români nu mai sunt capabili sǎ ofere aşa ceva. Am pur şi simplu impresia cǎ românii voteazǎ pentru ca în România sǎ mai scadǎ mǎcar puţin, în sfera politicǎ, gradul de mitocǎnie, de golǎnie, de aroganţǎ, de corupţie, de incompetenţǎ, de imoralitate, de minciunǎ.

Dupǎ 25 de ani de laborator democratic în România, gustul amar pe care îl resimt aceşti oameni este o insultǎ adusǎ lor de clasa politicǎ româneascǎ. 25 de ani înseamnǎ un sfert de secol, înseamnǎ mult în viaţa unui popor. In imaginarul nostru românesc perioada interbelicǎ este consideratǎ drept una de apogeu în ce priveşte dezvoltarea României, la toate nivelurile. Dacǎ privim însǎ mai îndeaproape, descoperim cǎ aceastǎ faimoasǎ perioadǎ interbelicǎ nici nu a durat 25 de ani, ci chiar mai puţin (dacǎ luǎm ca referinţǎ anul 1918 şi anul 1940). Unde s-a dus deci investiţia celor 25 de ani de construcţie democraticǎ? Este ea compatibilǎ cu aceastǎ senzaţie a diasporei cǎ votul ei nu este dorit, ba chiar dispreţuit, la Bucureşti?

Din mai multe motive tind însǎ sǎ cred cǎ ziua de 16 noiembrie este una foarte importantǎ pentru democraţia româneascǎ. Mobilizarea cu totul excepţionalǎ a românilor din strǎinǎtate, rapiditatea cu care au fost puse informaţii pe facebook şi pe internet de cǎtre români din toate oraşele lumii, au semnificaţia unui avertisment. E ca şi cum aceşti oameni ar spune "vom fi vigilenţi şi nu vom permite ca România sǎ intre într-un nou tunel istoric". Meritǎ poate citat, în acest context, ceea ce spunea preşedintele Abraham Lincoln, de numele cǎruia se leagǎ abolirea sclaviei în Statele Unite: "Un întreg popor poate fi prostit uneori  o bucatǎ de timp, iar unii oameni pot fi prostiţi tot timpul, dar nimeni nu poate prosti un întreg popor tot timpul."

Ora 14, Oraşul luminilor, cartierul Ambasadei României. Ploaia  devine tot mai agresivǎ. Mii de români vor în continuare sǎ voteze. Coada de pe rue Saint-Dominique pare sǎ fi diminuat puţin dar cea de pe Avenue Bosquet parcǎ devine şi mai mare, şi mai dramaticǎ. Exasperaţi, grupuri de români încep sǎ strige "Ponta nu uita, diaspora nu te vrea". Alţii vor sǎ discute cu Meleşcanu şi îi scandeazǎ numele. Se aud tot mai des huiduieli cǎrora nu le identific destinatarul, dar îl ghicesc totuşi… Mai multe incidente provoacǎ intervenţia poliţiei, unei femei i s-a facut rǎu şi este transportatǎ de doi poliţişti. Cerul a devenit şi mai cenuşiu, democraţia româneascǎ continuǎ sǎ se zbatǎ, sǎ vrea sǎ trǎiascǎ… Brusc am impresia cǎ toţi aceşti oameni reprezintǎ o forţǎ care va avea totuşi ultimul cuvînt. Demnitatea democraticǎ le-a fost refuzatǎ astǎzi 16 noiembrie pe strǎzile Parisului. Nu este exclus ca ea sǎ fie cerutǎ însǎ din nou, cu vigoare, mai tîrziu, pe strǎzile României.