Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (15)

signification-silence-radio.jpg

credit foto: jerecuperemonex.com

Sssst ! Chut !  Sǎ vorbim despre linişte, un ingredient pe care lumea modernǎ l-a pierdut. Iar modul în care evolueazǎ umanitatea şi societatea de consum nu promite în nici un caz recuperarea acestui bun preţios.

Un lux pe care nu mi-l mai pot oferi decât din ce în ce mai rar, şi nu pentru că aş fi din ce în ce mai sărac ci pentru că a devenit din ce în ce mai scump, este liniştea, tăcerea. Şi nu spun asta pentru că mă întorc din România. Din acest punct de vedere Franţa nu-i cu nimic mai brează. Amintindu-mi de barurile de altădată unde la tonomatele împroşcând muzica unor discuri deja bubuitoare puteai, plătind acelaşi preţ, pune o placă de tăcere, visez la un aparat de dimensiunile unui oraş sau ale unei regiuni sau măcar al unui petic de câmp, pe undeva la ţară, în a cărui fantă să poţi strecura un gologan ca să obţii câteva minute de-o linişte desăvârşită.

Un luxe que je ne peux plus m’offrir que de moins en moins et non parce que je serais devenu plus pauvre mais parce qu’il est devenu plus cher : le silence ! Et je ne le dis pas parce que je reviens de Roumanie. De ce point de vue, la France ne fait pas mieux. Ayant le souvenir des juke box d’autrefois qui envahissaient déjà l’espace public avec un vacarme parfois insupportable mais dont on pouvait, pour quelques instants, arrêter le boum-boum en choisissant un disque de silence, je rêve d’un appareil des dimensions d’une ville, ou d’une région ou au moins d’un petit bout de champ qui pour quelques pièces de monnaie pourrait nous offrir quelques minutes de vrai silence.

Oui, je reviens de Roumanie. Réfugié dans les montagnes où se trouve encastré le monastère de Sâmbata, j’ai pu me rendre compte, en retrouvant là un silence prolongé et épais, à quel point il me manquait.

Da, mă-ntorc din România unde, oploşit sub aripa de munte care învăluie mânăstirea brâncovenească de la Sâmbăta, ascultând acolo o tăcere îndelungă şi ţeapănă, mi-am dar seama cât de mult îmi lipseşte această tihnă auditivă devenită, în lumea de azi o raritate. O şosea, fie şi comunală, mânjeşte sonor câţiva kilometri împrejur, un aeroport, de unde avioanele pleacă sau vin uneori tot la câteva minute, strică liniştea unui întreg colţ de lume şi, noaptea târziu, într-un oraş ca Parisul, deschizând fereastra, auzi huruitul continuu al vieţii urbane.

Une route, fût-elle communale, souille l’espace sonore sur quelques kilomètres à la ronde, un aéroport, d’où les avions partent ou atterrissent parfois toutes les quelques minutes, détruit le calme de toute une région et, tard dans la nuit, lorsque, à Paris, j’ouvre la fenêtre, j’entends le crissement continuel de la ville. On ne peut plus entrer dans un espace public sans être accueilli par une musique assommante et j’ai besoin de boules Quies pour faire mes courses. Mai mult decât atât, nu poţi pătrunde într-un spaţiu public fără a fi întâmpinat de muzici agresive şi trebuie să-mi astup urechile ci vată chiar şi-n magazinele de unde-mi fac cumpărăturile zilnice.

Şi totuşi, câtă nevoie am avea de-un ceas măcar de linişte deplină.

Et pourtant nous aurions tellement besoin d’une heure au moins de parfait silence.

Ca să putem auzi liniştea din noi. Pour entendre le silence qui nous habite.

Suntem clădiţi din linişte şi zgomotul e tot ce ne smulge din temeiul nostru ca să ne-mpiedice să fim ceea ce suntem. Şi cum, până una alta, nimic nu e mai anevoios decât să fii un om, ca meşterul care face zarvă ca să nu se vadă că şi-a ratat lucrarea, învelindu-şi nereuşita în chiuituri de-o amplitudine pe măsura eşecului său, de câteva veacuri şi mai ales de-o vo sută de ani încoace stârnim furtuni de zgomot din ce în ce mai uriaşe ca să ne-ascundem nouă înşine că progresul nostru e un imens fiasco.

Nous sommes nous, les hommes, des êtres de silence et le bruit nous arrache à notre nature profonde pour nous empêcher d’être ce que nous sommes. Et puisque, jusqu’à nouvel ordre, rien n’est plus laborieux que d’être un homme, à la façon de l’artisan qui vocifère pour ne pas laisser voir qu’il a raté son ouvrage, dissimulant son échec sous des clameurs à la mesure de son ratage, depuis quelques siècles et encore plus aujourd’hui, nous suscitons des tempêtes hurlantes de plus en plus énormes pour cacher par les mugissements de nos réussites techniques l’immense fiasco du monde du progrès. Il suffit de quelques heures de silence passées sur la terrasse de l’Académie de Sâmbăta, à regarder les rouilles compliquées de l’automne, pour se rappeler que le  bruit de notre civilisation est le signe flagrant de sa faillite.

A fost destul să petrec câteva ceasuri de tăcere în pridvorul de la Sâmbăta, privind cum coclesc ruginile toamnei sub cele câteva muchii de munte deja înzăpezite, ca să-mi aduc aminte că larma civilizaţiei noastre este cel mai desăvârşit semn al dezastrului ei.

 

 

 

 

 

 
cronica bilingvǎ / la chronique bilingue (15), editia din 5 decembrie 2013