Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cehov, unul dintre dramaturgii cei mai jucaţi în Franţa

ltst50.jpg

"Trei surori" - credit foto: theothea.com.free.fr

Dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov rǎmîne unul dintre autorii  cei mai jucaţi în Franţa. Dovadǎ o nouǎ montare cu piesa sa „Trei surori", într-un loc prestigios, Théâtre de la Tempête (situat în complexul de teatre de la Cartoucherie), spectacol unanim salutat de criticǎ. Seria de reprezentaţii a început pe 13 noiembrie şi se va încheia pe 14 decembrie. Mirella Patureau şi Matei Vişniec ne vorbesc în cele ce urmeazǎ despre calitǎţile acestui spectacol efectiv deosebit, cu o regie originalǎ.

Matei Vişniec: Regie semnată de Claire Lasne-Darcueil, proaspăt numită la conducerea Conservatorului Superior de Artă dramatică din Paris. Putem vorbi mai degrabă de un soi de cinema-teatru, dar înainte de a analiza această formulă de spectacol, aş dori să ne oprim asupra personalitîţii regizoarei, puţin cunoscută pînă acum de un public mai larg. Mirella Patureau, amintiţi-ne puţin parcursul regizoarei.

Mirella Patureau: Claire Lasne-Darcueil a avut pînă acum un parcurs discret,  actriţă şi regizoare, a absolvit cele două mari şcoli de teatru din Franţa, ENSATT şi apoi Conservatorul din Paris, a fondat o companie de teatru în 1992, Les Acharnes (Încrîncenaţii), titlul e bine ales, căci a jucat mult în provincie, pe care a străbătut-o jucînd sub corturi de teatru,  ca o cupolă de circ, alături de soţul ei, Laurent Darcueul, dispărut în 2007. Desi conduceau ce se cheamă un Centru dramatic naţional din Poitou-Charentes, situat  la Poitiers, centrul nu avea un sediu fix, jucau în vechea tradiţie a teatrului popular, ambulant, de la Molière încoace. A condus apoi La Maison du comedien Maria Casares, casa memorială a marei actriţe, înainte de a deveni din anul acesta noua directoare a Conservatorului parizian, după plecarea agitată a lui Daniel Mesguish, contestat de o parte din studenţi şi profesori.

Ca regizoare parcursul  încă tinerei regizoare, are 46 de ani, parcursul său este mult mai interesant şi aş spune chiar atipic. Claire Lasne-Darcueil mărturisea în mai multe interviuri dorinţa sa, vorbeşte chiar că şi-a jurat să monteze toate piesele lui Cehov în ordine cronologică. Pariul sau jurămîntul începe să prindă viaţă. S-a remarcat în 1996 la Teatrul de la Villette cu Platonov de Cehov, au urmat, cronologic cum a promis, Ivanov în 1999, Duhul pădurii în 2002, Pescăruşul în 2006. Am ajuns deci la cele Trei surori. În pragul marilor piese din repertoriul cehovian, Unchiul Vania şi Livada cu vişini. Care ar fi interesul acestui parcurs cronologic, cu o echipă stabilă? Cred că acela de a putea urmări evoluţia scrisului cehovian, de la primele texte dramatice la marile piese, şi în acelaşi timp de a putea privi evoluţia unei echipe, tineri actori ce vor ajunge la o maturitate artistică, şi de ce nu, evoluţia unor spectatori antrenaţi  într-o aventură comună şi de durată.

Matei Vişniec: Nu este cred totuşi pentru prima dată cînd un regizor îşi asumă un astfel de pariu, pasionant. Mă gîndesc la Proiectul Cehov avansat de Christian Benedetti la Theatre Studio d’Alfortville, unde a jucat pînă acum doar marile texte, Pescăruşul, Unchiul Vania şi Trei surori. Cred dealtfel că după cîteva turnee cu aceste trei spectacole în mari oraşe ca Marsilia, Montpellier, Saint-Eteinne sau Toulouse, Benedetti şi echipa sa revin la începutul lui decembrie la punctul de plecare, la Studio Théâtre din Alfortville, pe centura sud a Parisului.

Mirella Patureau: Aveţi dreptate, dar în afară de această idee de a plonja cu totul în universul cehovian, de a restitui o saga a personajelor cehoviene, stilul de lucru, formulelel de spectacol sunt diferite. La amîndoi regizorii proiectul anagajează o echipă, regizorii fac apel la aceeaşi actori pentru toată seria, dar diferenţele sunt evidente. Benedetti joacă un Cehov impulsiv, năvalnic, spectacolele sale sunt debitate şi realizate la o viteză care-ţi taie răsuflarea, actorii coboară în sală, vezi monologul Ninei din Pescăruşul, elementele de decor, relaţia cu spaţiul revin de la un spectacol la altul ca o constantă ce caută noi variante, noi răspunsuri, totul este extrem de contemporan, de acut, întrucît acesta este pariul lui Benedetti, a juca Cehov pentru a vorbi mai bine despre contemporaneitate.

Matei Vişniec: Şi totuşi ce poate fi mai contemporan decît această formulă de cinema-teatru la care recurge spectacolul relaizat de Claire Lasne ?

Mirella Patureau: Da, e la fel cum vorbim despre noile tehnologii pe scenă ca ultim strigăt al progresului, uitînd că ele sunt folosite pe scenă de peste 40 de ani deja... Cred aşa dar că spectacolul de astăzi de la Cartucherie foloseşte cinematograful în primul rînd ca mijloc de introspecţie, de exteriorizare a unei memorii afective ca o pînză de fundal a vieţii interioare a personajelor. Să nu uitîm că piesa lui Cehov a fost scrisă în primii ani ai cinematrografului şi ai psihanalizei freudiene.

Practic, regizoarea nu păstrează decît cele trei surori pe scenă, trei actriţe formidabile, în faţa unui ecran unde apar restul de zece personaje. Olga, Maşa şi Irina se simt bine între ele, povestesc, visează sau intră în dialog cu familia şi prietenii de altădata. Nu cred că mai e nevoie să vă amintesc povestea celor trei fete de general care, pierdute după moartea tatălui, în marea provincie a Imperiului rus, visează în zadar la Moscova, Maşa, la Moscova, în vreme ce viaţa şi iubiţii li se scurg ca nisipul printre degete... Filmul a fost realizat de Martin Verdet, filmări ce au precedat repetiţiile, exteriorul sau natura, darul cinematografului, revine aşa dar pe scenă, sau pe ecranul memoriei celor trei surori, şi potenţează povestirea.

În acest du-te vino emoţional între ecran şi joc direct, devin astfel posibile unele efecte de prim plan sau plan detaliu, cînd Maşa, de exemplu, se cuibăreşte parcă în mîna uriaşa şi protectoare a iubitului. Regizorul Alfred Radok şi scenograful Josef Svoboda inventaseră deja procdeul, mult mai complex, prin anii 50 cu a lor Laterna magica, termeni binecunoscuţi în teatrul european contemporan. În general, în duelul între prezenţa vie a unui actor şi forţa de atracţie a unui ecran, actorul este strivit, dar de data aceasta jocul e mult mai subtil şi cele trei femei reuşesc să ne reţină atenţia, într-o lume unde bărbaţii au devenit umbre trecătoare şi tandre. Nu îndrăznesc să cred că acesta ar fi viitorul teatrului...