Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (18)

Interesele ţării şi limbajul. Les intérêts du pays et le langage

Limba românǎ este poate cel mai preţios patrimoniu spiritual pe care îl au românii. Istoric vorbind, unitatea românilor a constat în primul rînd în limba comunǎ pe care au vorbit-o. Ceea ce au construit însǎ scriitorii şi poeţii, la nivel de frumuseţe lingvisticǎ, distrug uneori oamenii politici. Este ceea ce observǎ implicit şi scriitorul Virgil Tǎnase în aceastǎ cronicǎ bilingvǎ.

Mă-ntorc din România…, nu sunt singurul, o să-mi spuneţi. Mă-ntorc din România stupefiat… iar o să-mi spuneţi că nu sunt singurul. Stupefiat de vocabularul oamenilor noştri politici…, şi-acum o să-mi râdeţi în nas, într-atât faptul e de notorietate publică şi nu mai poate « stupefia » decât copiii cărora părinţii le mai recomandă, atavic, dimineaţa, când pleacă la grădiniţă, să nu scuipe şi să nu înjure.

Je reviens de Roumanie…, je ne suis pas le seul, vous allez dire. Je reviens de Roumanie stupéfait…, vous me ferez remarquer qu’une fois de plus je ne suis pas le seul. Je reviens stupéfait par le langage des hommes politiques…, et cette fois-ci vous allez me rire au nez : c’est tellement dans les mœurs que cela ne peut « stupéfier » que les enfants auxquels leurs parents recommandent encore, par atavisme, lorsqu’ils les conduisent à la maternelle, de ne pas dire de gros mots et de ne pas cracher. Je pourrais apporter des exemples significatifs de ces débats juteux qui prolifèrent au plus haut niveau de l’Etat. Je pourrais le faire mais je sais à l’avance que je ne serais pas à même de traduire des expressions et des formules qui prouvent, dans ce domaine aussi, à quel point le roumain est une langue aux coloratures inégalables et les Roumains un peuple qui a le surréalisme dans le sang.

Aşi putea da exemple semnificative culese din dezbaterile noastre politice dar la ce bun într-o cronică bilingvă : ştiu dinainte că nu e în puterea nimănui să traducă expresii şi formule care dovedesc odată mai mult că limba română posedă culori inegalate şi că românul este funciarmente suprarealist.

Aşi fi nedrept să nu remarc că această tendinţă spre expresivitatea golănească se face simţită şi prin alte zone ale Europei : acel « casse-toi pauvre con » al unui mai nou preşedinte al Franţei este, la nivelul limbii sale, de-o aceiaşi măreţie lingvistică şi spirituală.

Il serait injuste de ne pas remarquer que cette tendance vers l’exploitation des expressivités « goujates » de la langue n’est pas une singularité roumaine. Le « casse-toi pauvre con » d’un président français de fraîche date relève, au prorata des possibilités de sa langue, d’une même grandeur linguistique et spirituelle.

Din păcate nu este vorba, mi se pare, nici într-un caz nici în celălalt, de-o simplă alunecare lingvistică tinzând a explora până la capăt virtuţile limbii. Deriva lingvistică este simptomul unei descompuneri instituţionale şi aceasta simptomul prăbuşirii unei societăţi.

Hélas, il ne s’agit pas, me semble-t-il, dans un cas comm dans l’autre, d’un simple glissement d’un discours tenté d’explorer les bas-fonds expressifs d’une langue. La dérive linguistique est le symptôme d’une décomposition institutionnelle qui témoigne de l’effondrement d’une société.

Cela me fait penser à un souvenir que raconte dans ses mémoires Alain Peyrefitte, un des ministres du général de Gaulle. A la veille des élections présidentielles de 1965, dans un conseil retreint, quelqu’un, après avoir informé de Gaulle, le Président sortant, que François Mitterrand monte dans les sondages et risque de le mettre en ballotage, propose de sortir des dossiers des Renseignements généraux et de distribuer à la presse quelques informations compromettantes concernant ce dernier. De Gaulle lui répond qu’il serait contraire aux intérêts supérieurs du pays de salir quelqu’un qui pourrait devenir un jour le Président de la France.

Ceea ce mă duce cu gândul la o anecdotă pe care-o povesteşte în memoriile sale Alain Peyrefitte, unul din miniştrii generalului de Gaulle. În preajma alegerilor prezidenţiale din 1965, când François Mitterrand creşte în sondaje şi ameninţă să-l pe pună în balotaj pe de Gaulle, preşedintele ales, într-un consiliu restrâns cineva propune să distribuie presei, scoase din dosarele secrete ale poliţiei, câteva documente compromiţătoare pentru cadidatul rival. De Gaulle răspunde deîndată că ar fi contrar intereselor ţării să fie murdărit cineva care s-ar putea să ajungă într-o zi Preşedintele Franţei.

 

 
Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (18)