Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Integrala Cehov la Théâtre Studio din Alfortville

interview-christian-benedetti-en-mode-tchekhov_portrait_w532.jpg

Christian Benedetti - credit foto: spectacles.premiere.fr

Magazin teatral cu Matei Vişniec şi Mirela Patureau. Tema: Cehov şi fascinaţia pe care continuǎ sǎ o exercite marele dramaturg rus în Franţa. 

Matei Vişniec: Vorbim astăzi despre un spectacol cu Trei surori de Cehov creat la Teatrul Studio din Alfortville, lîngă Paris. Cel mai interesant nu este atît faptul că asistăm la o nouă lectură a celebrei piese cehoviene, ci faptul că aparţine unui program deosebit de ambiţios : regizorul Christian Benedetti intenţionează să monteze toate marile piese ale dramaturgului rus; a început cu Pescăruşul în 2011, a urmat Unchiul Vania anul trecut şi recent am asistat la premiera cu Trei surori. Sunt anunţate deasemenea  Livada cu vişini, şi cele două mari piese mai puţin cunoscute în epocă dar redescoperite în ultima vreme, Platonov şi Ivanov. Pentru moment, cele trei piese deja montate continuă sa fie jucate în turnee în provincie.  Iar pariul rămâne întodeauna acela al contemporaneităţii...

Mirella Patureau: Este într’adevar o performanţă şi ea este posibilă pentru că e vorba de aceeaşi echipă de actori, care vor juca în toate spectacolele,  şase la număr, iar formula de spectacol aleasă  este deosebit de eficace: o scenografie minimalistă,  fără alte mijloace tehnice sofisticate – ceea ce se cheamă „teatru sarac” în sensul că se sprijină îndeosebi pe arta actorului. Un decor comun celor trei spectacole pe care le-am văzut pînă acum: o banchetă, cîteva scaune de lemn, un balansoar şi o pendulă pe perete care marchează fuga nebună a timpului. Dar pariul cel mai  important rămîne cel al stilului de joc care îşi pune amprenta pe întreaga serie de spectacole. Christian Benedetti joacă Cehov pe nerăsuflate, la un ritm nebun, care cere dealtfel o dicţie perfectă, o viteză care ne aruncă dintr-odată pe un alt continent şi ne obligă sa vedem un alt Cehov, neobişnuit, năvalnic.

M.V. : Intr-adevăr, ne-am obişnuit cu viziuni lente, eternul şi misteriosul suflet slav, personaje abulice şi visătoare...intelectuali ruşi care trăiau angoasa unei societăţi pe cale de dispariţie. Dar teatrul lui Cehov nu a încetat să ne surprindă şi toate lecturile moderne nu fac decît să aducă la lumină straturi nebănuite...

M. P.: Da, tocmai în asta rezidă interesul lecturii lui Benedetti. Dacă personajele îşi turuie replicile pe nerăsuflate sub ochii noştri, dacă cele 4 acte sunt jucate fără pauză şi durează mai puţin de două ore – vă amintesc că am asistat la o Livadă cu vişini montată de lituanianul Eimuntas Nekrošius, format la  şcoala rusă şi care dura peste 5 ore –  pariul nu se opreşte aici. Goana asta nebună, împotriva timpului, împotriva unei realităţi nemiloase ce-i pîndeşte  pe eroi, goana asta materializată de această pendulă pe peretele din fundal, o pendulă ale cărei limbi avansează  necruţătoare, goana aceasta este frînată din cînd în cînd de momente de tăcere îngheţată. In cinema sunt numite stop cadru. Personajul amuţeşte, toţi încremenesc cu ochii în gol. Şi dintr-o dată liniştea materializează parcă întrebări, ameninţări nevăzute. Cîteva clipe, şi apoi fuga nebună continuă.

M.V.: Ştiu că regizorul Christian Benedetti a fost de mai multe ori în România, unde a montat spectacole cu actori români. De altfel,  în primul spectacol al acestei serii, Pescăruşul, rolul Ninei Zarecinaia a fost creat de Ana Maria  Marinca, actriţă "complice" a regizorului de vreo zece ani, cu care a jucat Sarah Kane la Piatra Neamţ, Paris sau Londra .

M.P. : Pentru ca vorbiţi de Ana Maria Marinca aş vrea să vă amintesc acest Pescăruş, spectacolul care a dat lovitura de gong a progamului,  şi care convine pînă acum cel mai bine acestei formule de joc.  Într-un fel, totul se suprapune perfect de la un spectaccol la altul. Personajele aparţin fără îndoială lumii de astăzi: în Pescăruşul Nina era în blugi şi cu o vestă de piele, Arkadina purta rochii imprimate, banale, cu un pulovăr legat în jurul taliei, iar Trigorin, avea un pulovăr de lână roşie, gata de mers la pescuit sportiv, personajul era  jucat de regizor, Christian Benedetti, care revine azi în seducatorul colonel între două vîrste, Verşinin. In cele Trei surori, avem acelaş amestec de epoci, de stiluri, doar tinerii ofiţeri poartă tunici militare peste costumele moderne. Regizorul mergea mai departe, pescăruşul ucis nu mai e o biată pasăre împăiata: e pur şi simplu o siluetă desenată cu creta pe podea şi care e ştearsă apoi cu o cârpă muiată într-o căldare. Dar scena care mi s-a părut extrem de nouă şi care schimbă dintr-o dată sensul privirii din sală spre scenă este momentul teatrului în teatru din actul I din Pescăruşul. Ana Maria Marinca începe să recite monologul, stranie invocare a unei lumi post apocaliptice; personajele-spectatori sunt asezaţi cuminţi în faţa ei, cu spatele la public; actriţa coboară apoi în sală, continuă să vorbească din fundul sălii, personajele sunt obligate s-o urmărească, cu faţa de astă dată la public şi devin dintr-o dată personajele principale: căci acesta este sensul scenei,  ceea ce ne interesează sunt reacţiile acestui public din interiorul teatrului, plictisul, uimirea şi mai ales atenţia încordată a lui Dorn şi replica sa," nu ştiu, poate sunt prost, e ceva aici, pe mine m-a mişcat!" Da, spectacolele  lui Benedetti au făcut să mişte în public ceva din inerţiile sale, să-l oblige să primească drept în faţă, ca o lovitură de pumn, mănunchiul de tenebre şi angoase ale timpurilor noastre.

M.V.: Dincolo de aceste răsturnări de sens,  sau de privire, Benedetti descoperă  relaţii extrem de subtile între persoaneje. Cum continuă în Trei surori, jucat deci cu aceeaşi echipă de actori şi în acelaş cadru scenic minimalist al Teatrului Studio din Alfortville?

M. P.: Există un detaliu, sau dacă vreţi un clin d’oeil, o clipire complice, aproape un private joke, destinat unui public de cunoscători, dar  extrem de revelatoriu: pe pianul din stînga scenei tronează portretul generalului, tatăl celor trei surori: ei bine, este o fotografie retuşată (mersi Photoshop) a regizorului Antoine Vitez, dispărut astăzi, care a fost profesorul lui Benedettti, şi care, mi-a mărturisit Benedetti, a visat întotdeauna să-l joace pe Verşinin. Şi dacă povestea celor trei surori ce visează la o lume mai buna şi la o Moscovă, oraş mitic al copilăriei lor în care nu vor mai întoarce nicodată,  sau povestea aceastor tineri ofiţeri în garnizoană care vor părăsi în final oraşul şi visele lor, dacă toate acestea sunt perfect tulburătoare, nu pot uita niciodată destinaţia finală a regimentului. „La Moscova, Maşa, la Moscova”, gem cele trei surori, în vreme ce ofiţerii  ce filozofează atît de inspirat despre viitorul luminos al omenirii pleacă în Polonia. Putem oare uita că Verşinin şi ai săi au sfîrşit  ca o armată de ocupaţie?