Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


"Pas pleurer" de Lydie Salvayre, premiul Goncourt şi vînzǎri masive de Crǎciun

Cum era de aşteptat, una din cărţile care se vînd cel mai bine în acest final de an în Franţa este romanul recompensat cu Premiul Goncourt, scris de Lydie Salvayre şi intitulat "Pas pleurer" (Nu plîng). El funcţionează şi pe post de "vedetă" a cadourilor de Crăciun, ceea ce înseamnă un veritabil "cadou" economic şi pentru Editura Seuil care l-a editat, dar şi pentru romancieră.

Lydie Salvayre, născută în 1948 din părinţi spanioli refugiaţi în Franţa pe vremea lui Franco, a început prin a vorbi în familie limba spaniolă. ‘"M-am apropiat de franceză datorită literaturii" mǎrturiseşte ea în interviurile ei. Iar înainte de acest roman a mai scris şi altele, în jur de zece, unele foarte bine primite de public. De exemplu, romanul ei apărut în 1997, "Compania spectrelor" a fost distins cu Premiul Novembre şi a fost desemnat cel mai bun roman al anului de către revista Elle. S-ar putea spune deci că Lydie Salvayre şi-a "pavat" cu grijă drumul spre premiul Goncourt, fără să fie însă unul dintre autorii cei mai cunsocuţi din Franţa şi nici cei mai mediatizaţi.

"Pas pleurer" este însă o carte care răspunde, într-un fel, criteriilor în virtutea cărora se acordă premiul Goncourt. In primul rînd se citeşte uşor, deci este accesibilă marelui public. Dar abordează şi un subiect de natură să atingă o coardă sensibilă în Franţa, mai precis povestea unei familii de republicani spanioli care se refugiază pe teritoriul Hexagnului după ce Franco cîştigă războiul civil din Spania, în 1938. Romanul are deci o dimensiune istorică recentă şi vine cu un mesaj didactic: un avertisment legat de uşurinţa cu care omul poate cădea în barbarie pe fond de violenţă socială, război civil sau de fanatism revoluţionar.

Personajul principal este cît se poate de pitoresc şi de bine creionat: este vorba de mama naratoarei, care, în ciuda deceniilor petrecute în Franţa continuă să vorbească o limbă a ei, altfel spus una în care amestecă fără încetare cuvinte spaniole cu cuvinte franceze. Acesta este poate şi principalul merit al cărţii, această limbă mixtă adoptată şi de autoare. De fapt, vocea cărţii este cea a mamei, care, cu puţin înainte de muri, îşi pierde memoria. Un singur lucru nu uită însă bătrîna, şi anume evenimentele din 1936, cînd, la vîrsta de 16 ani, a descoperit "revoluţia" şi a trăit la Barcelona febrilitatea utopiei comuniste.

Cititorul nu află foarte multe lucruri noi despre războiul civil din Spania, dar este introdus într-un microcosmos, cel al unui sat catalan unde ajung toate undele de şoc al războiului civil. Montse, sau Montsita, personajul principal deci, provine dintr-o familie săracă. Nu întîmplător, împreună cu fratele ei José vrea să facă revoluţie, pentru că alternativa ar fi fost să intre ca servitoare la familia Obrégon, o familie bogată care posedă pămînt. Fratele şi sora fug deci la Barcelona, spre disperarea familiei. Oricum, un fel de nebunie pluteşte în aer peste tot, iar sătenii sunt şi ei divizaţi, unii ţin cu Franco, alţii cu comuniştii manipulaţi de Stalin, alţii cu anarhiştii… José este un adept al anarhiei ca formă de organizare a societăţii, altfel spus adept al abolirii oricărei puteri. Si este adevărat că în anii războiului civil din Spania sute de sate au trăit timp de luni şi luni de zile în aceste noi condiţii, fără autoritate militară, politică şi religioasă, iar oamenii au fost cît se poate de fericiţi.

Paginile cele mai interesante din romanul lui Lydie Salvayre sunt cele în care adolescenta Montsita descoperă în acelaşi timp revoluţia şi civilizaţia. Fuga la Barcelona este primul ei contact cu oraşul, acolo vede ea pentru prima dată cum arată o baie şi o toaletă, acolo descoperă viaţa de noapte în cafenele, acolco cunoaşte străini din toate ţările veniţi să lupte, în cel mai haotic mod cu putinţă, de parte republicanilor. Tot acolo întîlneşte un voluntar francez de care se îndrăgosteşte brusc. Este omul pe care Montsita îl va iubi toată viaţa în adîncul ei, dar cu care nu a petrecut decît o noapte, înainte ca acesta să plece pe front.

A doua parte a naraţiunii este cea al calvarului trăit de Montsita după ce descoperă că a rămas însărcinată şi înţelege că niciodată nu-l va mai întîlni pe tatăl copilului. Ea se întoarce în satul ei, încearcă să "salveze" onoarea familiei căstorindu-se cu fiul familie Obrégon, naşte o fetiţă, îşi pierde fratele în contextul unor lupte între franchişti şi republicani, decide apoi cu soţul ei să fugă în Franţa.  In paralel cu această poveste liniară autoarea mai evocă scene oribile petrecute în anii războiului civil, execuţii sumare, complicitatea dintre Biserica catolică spaniolă şi regimul franchist. Este evocată şi figura unui mare scriitor francez, Georges Bernanos, regalist şi catolic fervent, dar care denunţă pînă la urmă franchismul şi mai ales complicitatea bisericii catolice care justifică de fapt crimele lui Franco.

Merită însă o notă bună şi paginile în care Lydie Salvayre vorbeşte despre haosul care domnea în rîndurile republicanilor, despre fanatismul staliniştilor şi reprimarea anarhiştilor. Pînă la urmă descoperim că excesul, cruzimea, delirul au făcut ravagii în ambele tabere… Autoarea adoptă deseori un ton exaltat, alteori ne duce cu gîndul la un manual şcolar, uneori intră într-un fel de evocare poetică. Simţim intensitatea emoţională a unei poveşti de familie, cu elemente subiective dar şi cu o anumită dorinţă de obiectivitate.

Aş putea încheia această recenzie întrebîndu-mă, cum au făcut deja unii critici în Franţa, dacă acest roman merita premiul Goncourt… In orice caz, merita să se vîndă în sute de mii de exemplare de Crăciun pentru că este unul "educativ". In definitiv, tinerii şi adolescenţii, dacă îl vor citi, vor afla cîte ceva despre istoria recentă a ţării lor, despre istoria recentă a Spaniei, despre imigraţie, despre ororile războiului. Si vor mai reţine, poate, o mulţime de cuvinte spaniole folosite de autoare în povestea sa.

Personal cu cred că acesta este un roman pe care îl va reţine şi istoria literaturii universale. Nu este nici un roman de consum dar nici unul care să fie fondator pentru formarea personalităţii. Doar un bun roman care serveşte o cauză umanistă. Si într-un moment potrivit a avut şansa de a lua cel mai important premiu literar francez.