Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Alain Finkielkraut: "Si dacă dragostea ar dăinui" – interviu exclusiv pentru RFI

finkielkraut-new_0.jpg

Alain Finkielkraut
Alain Finkielkraut

In România, la Editura Humanitas a apărut culegerea de eseuri intitulată "Si dacă dragostea ar dăinui" semnată Alain Finkielkraut, scriitor şi filozof francez, membru al Academiei franceze, unul dintre spiritele cele mai active şi incitante de mai multe decenii în Franţa. In Franţa cartea a apărut în 2011 la Editura Stock. Versiunea românească apare în traducerea lui Vlad Russo. Contestat de unii, adulat de alţii, Alain Finkielkraut este autorul mai multor cărţi care au suscitat, din 1977 încoace, un mare interes de public şi uneori polemici vehemente. Printre aceste cărţi se numără "Noua dezordine amoroasă" (scrisă împreună cu Pascal Bruckner), "Înfrîngerea gîndirii", "Identitatea nefericită". In cele ce urmează îi vom da cuvîntul chiar lui Alain Finkielkraut, incitat de Matei Vişniec, să ne vorbească despre marile sale teme, dintre care unele de mare actualitate. Interviu acordat prin telefon în exlusivitate pentru RFI.

Matei Vişniec: Această carte poate fi acum citită în România de un public care şi el este în căutarea dragostei. Cu un sfert de secol în urmă, în perioada pe care o numim totalitară, a comunismului de stat, dragostea era şi un spaţiu de libertate, ca şi literatura de altfel. Aş vrea să vă întreb, Alain Finkielkraut, dacă România vă evocă astăzi ceva special. De fapt, aţi descoperit România imediat după căderea comunismului.

Alain Finkielkraut: Da, am fost în România atunci, am descoperit Bucureştiul care ieşea din comunism, şi am avut şansa de a-i cunoaşte pe Gabriel Liiceanu şi pe Andrei Pleşu cu care m-am înţeles foarte bine şi pe care abia aştept să-i revăd pentru că de atunci au trecut peste 20 de ani. Imi doresc să văd ce a devenit între timp România întrucît, ca să fiu sincer, am cam pierdut contactul cu această ţară.

Matei Vişniec: România a trecut printr-o revoluţie, toate speranţele au devenit posibile, printre ele cea a integrării europene. Iată însă că acum bate un nou vînt rece dinspre Est. Ajunge el şi în Franţa, Alain Finkielkraut, simţiţi această "presiune" care vine dinspre Răsărit?

Alain Finkielkraut: Ei bine, eu personal o resimt, dar mulţi francezi nu o resimt. Sunt uluit de popularitatea pe care o are Vladimir Putin în sînul unei largi părţi a clasei politice din Franţa, ceva mai mult în rîndurle dreptei decît ale stîngii, dar oarecum în rîndurile tuturor partidelor. Putin impresionează pentru că este un veritabil lider într-un moment cînd propriul nostru preşedinte are ceva probleme cu încarnarea funcţiei sale. Aici în Franţa nu vedem că Putin redescoperă şarmul imperiului, nu ne neliniştim de faptul că Putin adoptă o viziune cu totul şi cu totul complotistă despre istorie şi despre geopolitică. Pe mine toate acestea mă neliniştesc foarte mult.

Matei Vişniec: Probabil că ştiţi, Alain Finkielkraut, că noi, în ţările Europei de răsărit, am fantasmant mult în privinţa Franţei. Cel puţin pentru români Franţa a fost ca un fel de model mental. Vă întreb dacă în prezent Franţa mai poate juca acest rol, de inspiratoare a lumii?

Alain Finkielkraut: Nu ştiu, am impresia că Franţa traversează o fază de mare depresiune şi de mare perplexitate. Si mai am sentimentul că Franţa nu mai are curajul să-şi asume, că nu mai ştie să-şi asume marea sa moştenire în special literară. Franţa devine din ce în ce mai mult o societate post-naţională şi post-literară. Si cum este  confruntată cu o imigraţie de o mare amploare Franţa nu mai ştie să se afirme. Si trebuie să spun că această situaţie mă dezolează.

Matei Vişniec: Franţa ne-a trimis, într-o anumită epocă, o anumită imagine a intelectualului angajat, o imagine tipic franceză. Vă recunoaşteţi, Alain Finkielkraut, în această imagine? Alţi intelectuali francezi se recunosc în această emblemă?

Alain Finkielkraut: Această emblemă este dificil de purtat pentru că intelectualul angajat se punea în serviciul a ceea ce credea el că este istoria. Intelectualul angajat vedea istoria ca un proces dialectic de împlinire a umanităţii şi apăra cauza oprimaţilor împotriva opresorilor, ca şi cum toată problematica omului putea să se reducă la această confruntare. După catastrofa comunistă însă ne-am revenit din această formă de manicheism, din acest dualism progresist. Deci, mai avem fără îndoială intelectuali care încearcă să gîndească lumea şi să intervină în treburile publice, dar nu îi mai putem califica de intelectuali angajaţi în sensul cel vechi pentru că ei şi-au pierdut, şi acesta este un lucru fericit, încrederea oarbă în istorie.

Matei Vişniec: Una dintre temele dumneavoastră constante este,  Alain Finkielkraut, modernitatea. Un concept care uneori ne scapă. Personal am impresia că modernitatea este mai rapidă decît capacitatea noastră de a înţelege fenomenul. Pentru dumneavostră modernitatea este o himeră, o ameninţare, metafora unei destinaţii incerte spre care se îndreaptă mondializarea ?

Alain Finkielkraut: Modernitatea este în mod evident un element al zilei de azi, suntem moderni. Cu această observaţie simplă însă că nu putem fi nişte moderni naivi, pentru că această modernitate este din ce în ce mai dificil de gîndit în cadrul unei categorii anume, cea a progresului. Nu mai trăim în sînul unor societăţi tradiţionaliste, heteronome. Marele principiul al modernităţii este, de fapt, egalitatea, dar ne putem întreba dacă noile tehnologii reprezintă, de exemplu, un progres decisiv, şi dacă trebuie să ne bucurăm cînd vedem atît de mulţi adolescenţi care abandonează marile texte pentru SMS-uri. Putem să ne mai punem întrebări în legătură cu dificultăţile cu care se confruntă profesorii în ziua de azi ca să poată transmite cunoştinţele, mai ales în Franţa, unde pedagogia consistă din ce în ce mai mult în a şti să menţii disciplina în clasă.
Iată deci, dificultatea vine astăzi din faptul că această modernitate care este a noastră este din ce în ce mai greu de gîndit ca aparţinînd categoriei conceptuale a progresului.

Matei Vişniec: Vă propun să vorbim şi despre francofonie. România face parte din Francofonie, numeroşi scriitori români au scris în franceză, această tradiţie a început cu o sută de ani în urmă, Tristan Tzara a fost un deschizător de drumuri în acest sens. Pentru noi, românii, francofonia rămîne importantă. Dumneavoastră, Alain Finkielkraut, credeţi în ea?

Alain Finkielkraut: Cum să vă spun, cred atît de mult în ea încît aş vrea ca Franţa însăşi să rămînă o ţară francofonă. Dar îmi pun întrebarea dacă nu cumva limba franceză pe care Cioran a ştiut atît de bine să o onoreze, nu este pe cale de a deveni o limbă străină chiar în Franţa. Sintaxa se degradează, vocabularul se reduce, engleza este la noi ca la ea acasă, în sfera mediilor de informare şi cam peste tot, iar oamenii politici nu mai au nici un gust pentru frumuseţea limbii. Suntem în faţa unei schimbări radicale, şi pledez în consecinţă pentru francofonie, peste tot unde ea poate continua să strălucească, dar înainte de toate chiar în Franţa.

Matei Vişniec: Dacă v-aş spune că în Europa de răsărit sunt oameni care iubesc Franţa dar nu o mai înţeleg, această afirmaţie ar putea să vă şocheze ?

Alain Finkielkraut: Nu pentru că eu însumi nu mai sunt sigur că pot înţelege Franţa, pentru că Franţa trece printr-o schimbare teribilă sub ochii noştri. Cred că mulţi oameni care nu au mai venit în Franţa de 20 sau 30 de ani nu ar mai fi capabili să o recunoască astăzi cînd se plimbă printr-un anumit număr de oraşe sau chiar cînd iau metroul. Deci înţeleg această dificultate de a înţelege Franţa.

Matei Vişniec: Aş vrea să revenim la Europa de răsărit. Aţi cunoscut-o ca un mare călător, sau ca un călător ocazional ?

Alain Finkielkraut: Nu ştiu dacă am fost un mare călător, dar am fost un călător obstinat pentru că am fondat în anii 80 o revistă, "Mesajul european", care a durat pînă în 1997 sau 1998. Iar la acea epocă mergeam des în Croaţia, în Slovenia, în Cehoslovacia, în Polonia, şi aceasta cu scopul precis de a păstra contactul cu această parte a Europei. Si pentru ca vocea scriitorilor din această parte a Europei să poată fi auzită, întrucît ei, aceşti scriitori ne reaminteau că Europa nu este doar o construcţie birocratică ci o civilizaţie cu atît mai preţioasă cu cît ea este precară.

Matei Vişniec: Emil Cioran, sceptic în privinţa tuturor conceptelor şi sistemelor, credea totuşi în ceva, şi anume în capacitatea cuvîntului de a ne ajuta să ne exprimăm. Dumneavoastră, Alain Finkielkraut, vedeţi în literatura o modalitate de a transmite lucruri mai subtile decît filozofia?

Alain Finkielkraut: N-aş spune că este vorba de lucruri mai subtile, n-aş vrea să instaurez un fel de competiţie între literatură şi filozofie. Remarc însă că structuralismul şi post-structuralismul au vrut, oarecum, să închidă textul literar în el însuşi, pentru a-l transforma într-un pur sentiment verbal. Eu cred că literatura are o altă vocaţie. Cred că operele literare, la fel ca şi operele filozofice, sunt creaţii ale gîndirii. Există o legătură între literatureă, între creaţia literară şi cunoaştere, după cum spunea Hermann Broch şi după el mai mulţi mari romancieri ai Europei centrale, printre ei figurînd şi Milan Kundera. Din această cauză atunci cînd încerc că reflectez pe tema iubirii îi vizitez în special pe romancieri. Deci, atunci cînd încerc să înţeleg lumea am deschise în faţa mea atît cărţile de filozofie, sau mai bine spus unele dintre ele pentru că nu sunt omniscient, cît şi mari opera literare.

 

 
Interviu cu Alain Finkielkraut realizat de Matei Visniec, traducerea Vasile Damian