Special Sibiu: cînd rîsul te ajută să înţelegi mai bine istoria

Cînd piesa "Mein Kampf" a fost montată în Franţa, cotidianul Libération scria aceste rînduri: "Trebuie să fii evreu de origine maghiară, să ai peste 80 de ani, şi să fi văzut cum jumătate din familia ta dispare în lagărele naziste ale morţii, ca să îndrăzneşti să scrii o piesă intitulată Mein Kampf (farsă)." George Tabori, născut în 1914, mărturiseşte undeva cum, în 1933, l-a văzut la Berlin pe Hitler vorbind în faţa mulţimii şi etalîndu-şi panoplia de gesturi isterice. La ora aceea, mai spune George Tabori, nu-şi imagina ceea ce urma să ascundă, ca dramă istorică acele gesturi.

In piesa sa, George Tabori şi-l imaginează pe Hitler tînăr, înainte de primul război mondial, sosit la Viena cu dorinţa de a deveni pictor şi de a trece examenul la Şcoala de arte frumoase. Tînărul Hitler eşueză într-un "azil pentru bărbaţi" unde trăiesc mai mulţi evrei, printre care Shlomo Herzl, personaj insolit şi extravagant, un fel de guru, un  vagabond cu vocaţie de filozof, care trăieşte din vînzarea de biblii dar şi de cărţi de kama-sutra.

Hitler trăieşte un fel de moment iniţiatic în acel loc, dar în sens rău, el ratează de fapt întîlnirea cu umanitatea din oameni şi pleacă din respectivul azil, pentru a face politică, încărcat de ură faţă de evrei.

Marea reuşită a lui Alexandru Dabija este aceea de a fi înţeles spiritul piesei şi a de a fi transformat-o într-o farsă comică la care se rîde copios, deşi rîsul rămîne unul amar. Regizorul a introdus, ca într-un cabaret tragi-comic, cîntece, muzica fiind compusă de talentata Ada Milea.

Decorul sugerează deja drama Holocaustului pentru că suntem într-un spaţiu închis cu rezonanţe clinice, ca şi cum acolo ar mocni nebunia secolului, iar pe un palier, la etaj, se văd cîteva instalaţii de duş, imagine care ne trimite direct la camerele de gazare.

O scenă uluitoare în spectacol este atunci cînd evreii din azil îl tund şi-i aranjează mustaţa lui Hitler. La început Hitler apare cu o mustaţă stufoasă (de tip unguresc, spune Shlomo), dar colocatarii săi îl sfătuiesc să şi-o scurteze ca să aibă mai multe şanse de a intra la Scoala de arte. Ceea ce fac chiar ei înşişi lăsîndu-i acea mustaţă cît un punct care va deveni apoi "marca" facială a dictatorului.

Din toate punctele de vedere spectacolul lui Alexandru Dabija este inventiv, inspirat şi, aş spune, chiar curajos. Subiectul este de natură să inhibe, ceea ce s-a întîmplat cu alţi regizori europeni, dar Dabija ştie care este misiunea sa şi, în spiritul lui Tabori, transformă în spectacol comic dar profund reflexiv o secvenţă din ceea ce urma să fie o explozie nucleară umană şi o teribilă tentativă a Europei de a se sinucide fizic şi moral.

Să ascultăm şi impresiile criticului George Banu despre spectacol.