Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (71)

Fort de France, cel mai important oraş din Martinica, şi centrul administrativ al acestui departament francez din Caraibe, à quelque 7000 km de Paris, est une ville moyenne de même pas 100.000 habitants, iar populaţia aglomeraţiei urbane abia dacă depăşeşte 150.000 de suflete. Veţi înţelege, deci, de ce, atunci când mi s-a propus d’amener pour quatre représentations mon dernier spectacle au théâtre Foyal de Fort de France, je fus saisi d’inquiétude : il est désagréable de jouer devant des salles à moitié vides ori spectacolul despre care este vorba putea să nu-şi găsească un public suficient într-un spaţiu cultural atât de restrâns şi atât de diferit de cel al autorului, al cărui roman îl adaptasem şi-l pusesem în scenă : Fiodor Dostoievski.

Directoarea unui important teatru bucureştean, căreia îi propusesem o adaptare după romanul lui Tolstoi Ana Karenina nu-mi spusese ritos că, după părerea ei, les gens d’aujourd’hui ne s’intéressent plus a ces sujets qui, bien qu’éternels, ne nous concernent plus et que les états d’âme et de conscience de ces personnages qui se torturent les méninges pour savoir où se trouvent le bien et le mal, nu mai sunt o preocupare pentru publicul de azi. Ori legăturile publicului bucureştean cu lumea marilor scriitori ruşi sunt mult mai strânse, sau cel puţin erau până nu demult. Adaptarea pe care o făcusem după romanul lui Dostoievski Crimă şi pedeapsă se-ntemeia, tocmai, pe o asemenea dezbatere lăuntrică menită să ne facă simţită deosebirea dintre raţiune, care-şi fixează propriile norme şi justifică orice ticăloşie, şi conştiinţă care ţine de partea tainică a lumii, acolo unde viaţa şi moartea se întrepătrund dându-ne un sentiment indiscutabil a ceea ce este bine şi ce este rău.

Et puis, ce Raskolnikov qui voudrait être un Napoléon et préfigure les révolutionnaires russes, pourra-t-il faire sentir ses doutes dans un espace dont l’histoire est tellement différente de celle de notre vieille Europe ? Certes, à Paris j’avais rempli la salle pendant plusieurs mois mais dans cette capitale culturelle du monde où se mélangent et se fécondent toutes les cultures, le risque était moindre.

Când, cu câteva săptămâni înaintea plecării noastre spre Antile, Michèle Césaire, directoarea de mulţi ani a teatrului care se află în clădirea fostei primării şi care poartă azi numele tatălui său, poetul Aimé Césaire, al cărui birou, pe care acesta l-a ocupat timp de 55 de ani ca primar, se află alături de al său, m-a anunţat că toate biletele fuseseră vândute, m-am bucurat. Je me suis réjoui aussi d’apprendre, arrivé sur place, que pour répondre aux sollicitations de ceux qui n’avaient pas de place, le théâtre avait décidé d’ouvrir les balcons, généralement condamnés pour des raisons de sécurité, les escaliers en colimaçon qui y conduisent étant jugés trop étroits, à moins d’ouvrir les portes vers le palier de la mairie, ce qui ne se fait qu’exceptionnellement.

Dar faptul cel mai îmbucurător a fost să constat diversitatea spectatorilor care, în ciuda diferenţelor, alcătuiau un public omogen – et je me souviens de notre déception, la mienne et celle de mes comédiens, lorsque, à l’occasion d’autres tournées dans des pays francophones d’Afrique, am băgat de seamă că jucam în faţa unui public exclusiv european în ţări în care aceştia erau o infimă minoritate. Nicăieri n-am simţit mai pregnant decât aici, în sala teatrului Foyal şi după aceea pe străzi, la terasele unde ne beam punchul cu rom paysan, în toate ocaziile în care ne-a fost dat să întâlnim locuitorii de aici, reuşita, măcar în această direcţie, a republicii franceze, măcar a celei care timp de mai bine de-o sută de ani a dat tuturor cetăţenilor săi, din metropolă et d’outre-mer, la possibilité de se sentir chez eux à l’intérieur d’une culture qui enrichissait la leur sans la mépriser, à l’intérieur des frontières d’un pays qui aujourd’hui, pour des raisons idéologiques qui expriment des intérêts économiques très peu républicains, a décidé de se suicider.

Da, nu vă spun o noutate, din multe şi diferite motive viaţa în Franţa metropolitană poate uneori exaspera. Pour ceux qui veulent un bol d’air frais, vorba vine pentru că clima e totuşi tropicală, pour ceux qui veulent conforter leur confiance dans les vertus de la république, je leur conseille un voyage à la Martinique – şi poate că nu e lipsit de semnificaţie faptul că timp de 55 de ani, sufletul politic al acestui colţ de Franţă de peste ocean a fost un poet, Aimé Césaire. Alors permettez-moi de faire un voeux onirique et strictement personnel : aşi vrea, fie şi numai de încercare, un guvern de poeţi !