Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Bilanţ contrastant 5 ani după declanşarea « primăverilor arabe »

tunisia.jpg

Tunisienii celebreazà o lunà de la ràsturnarea de la putere a presedintelui Ben Ali, 14 februarie 2011
Tunisienii celebreazà o lunà de la ràsturnarea de la putere a presedintelui Ben Ali, 14 februarie 2011
Image source: 
AFP PHOTO/FETHI BELAID

Răsturnarea de la putere a preşedintelui tunisian Ben Ali pe 14 ianuarie 2011 a dat speranţe de democratizare într-o serie de state arabe. 5 ani mai târziu, cu mici excepţii, multe dintre aceste ţări sunt confruntate cu violenţe sau represiune. Un bilanţ asadar contrastant.

Pe 14 ianuarie 2011, după 4 săptămâni de manifestaţii stradale, împrăştiate adesea cu gaze lacrimogene, dictatorul tunisian Zine el-Abidine Ben Ali părăsea în fine Tunisia. Destinaţia : Arabia saudită unde se află şi azi cu familia la adăpostul oricărei probleme financiare sau de expulzare.

După mai bine de două decenii de putere autoritară, preşedintele de la Tunis era răsturnat de o inedită revoltă populară declanşată o lună mai devreme de sinuciderea unui comersant ambulant din Sidi Bouzid. Mai întâi concentrată doar în zona acestui orăşel tunisian de provincie, mişcarea de protest se extinde treptat până în capitala Tunis. Revolta începe să capete ecou internaţional din momentul în care informaţia este preluată şi difuzată de televiziunea qatariotă al-Djazeera.

Scânteia tunisiană aprinde apoi focare în alte ţări din regiune : egipteanul Mubarak este următorul pe lista răsturnaţilor. Urmează liderul libian Gadafi. Lista ţărilor confruntate cu ceeace se va numi « primăvara arabă » se lungeşte apoi : Siria, Yemenul, Bahrein, Arabia saudită – toate cunosc revolte mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin sângeroase. Siria de exemplu e şi azi, 5 ani mai târziu, confruntată cu un sângeros război civil care a făcut déjà un sfert de milion de morţi. In Bahrein revolta e repede înnăbuşită de tancurile saudite ; în Yemen preşedintele Ali Saleh e constrâns în 2012 să plece după un an de proteste. In Egipt însă, unde Frăţia musulmană preluase conducerea după plecarea lui Mubarak, situaţia se tensionează şi după un an de preşedinţie islamistă, armate revine la comenzi. Din 2014 încoace presa e din nou cu botniţă iar activismul politic e reprimat violent. Libia, subminată de un conflict care opune două autorităţi rivale – una la Tripoli, alta la Tobrouk – nu o duce mult mai bine ca Siria dar mai speră într-un acord de uniune naţională.

In 5 ani ţara a fost ţinta mai multor atentate jihadiste

Tunisia în fapt este ţara care « reuşeşte » cel mai bine. 5 ani după plecarea lui Ben Ali tunisienii se pot exprima liber şi acesta pare a fi cel mai mare câştig al lor. Pe plan socio-economic, lucrurile stau mult mai prost : şomajul, sărăcia şi excluziunea socială – motivele care l-au dus pe comersantul din Sidi Bouzid să se imoleze prin foc acum 5 ani - sunt foarte ridicate. In plus, în acest răstimp de 5 ani ţara a fost ţinta mai multor atentate jihadiste : zeci de militari, poliţişti şi turişti străini şi-au pierdut viaţa în aceste atacuri, lucru care a împins autorităţile să declare starea de urgenţă. « Combaterea terorismului ar putea însă favoriza revenirea la metode represive brutale » se îngrijorează Asociaţia Amnesty International într-un comunicat publicat joi.

Tunisia se poate însă lăuda cu faptul că în ciuda acestor tensiuni a reuşit să organizeze déjà două scrutinuri libere unanim apreciate şi pe plan internaţional iar anul trecut cvartetul care a organizat dialogul între diversele partide politice a primit premiul Nobel pentru pace. Grupul de mediatori ar putea reveni pe avanscenă ca să regleze conflictul provocat recent de luptele apărute în interiorul partidului preşedintelui Caid Essebsi.

Bilanţ contrastat 5 ani după declanşarea « primăverilor arabe »