Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (76)

Antoine Compagnon, care va fi anul acesta, aflu, invitatul Institutului francez de la Bucureşti, a publicat în anul care de-abia s-a încheiat nu mai puţin de trei cărţi qui s’ajoutent à la trentaine de ceux déjà publiés et qui ont fait de cet ancien polytechnicien converti aux études littéraires, unul din cei mai populari propăvăduitori ai literaturii franceze clasice.

Cursurile sale despre Marcel Proust, care nu se adresau unor studenţi ci publicului larg de la Collège de France, adunau lume felurită în mai multe amfiteatre ticsite unde erau transmise prin video iar emisiunile sale radiofonice despre Baudelaire aveau zeci de mii de ascultători, ce qui a assuré ensuite le succès de leur publication aux éditions des Equateurs – petite et relativement récente maison d’édition normande, o spun întru priinţa celor care, în România, mai cred că pătrunderea literaturii noastre pe piaţa franceză trebuie musai să se facă prin marile edituri unde, între noi fie vorba, autorii străini, dacă nu sunt deja mari, sunt mici şi publicaţi la grămadă, ca nadă, cu speranţa că vreun oblete neştiut va stârni interesul marelui rechin care este publicul de peste o sută de mii de cumpărători. Passons.

Nu e în intenţiile mele să vă vorbesc azi de « Petits spleens numériques », o culegere de cronici despre avantajele et surtout les dangers de la communication globale, par internet, utile uniquement à ceux qui, compétents sur le sujet, sont à même de faire la part des choses.  Pas plus que du volume « Cinq siècles de libre recherche au Collège de France ». Şi nici măcat de « Un été avec Baudelaire », culegerea de comentarii radiofonice despre marele poet francez, deşi în această culegere de cronici Antoine Compagnon reprend et développe dans un langage moins rébarbatif des idées déjà anciennes sur les vrais modernes qui sont, en fait, des antimodernes, leçon particulièrement utile en Roumanie où les nouvelles générations d’intellectuels vor să dea cu barda-n Dumnezeu şi mai ales în trecutul naţional ca să fim şi noi în sfârşit „sincroni”, să fim, care va să zică, şi noi cu Europa şi-n pas cu lumea largă şi civilizată..., etc.

De fapt lucurile sunt mai complicate. Judecaţi şi dumneavoastră : Baudelaire care scorneşte poezia modernă e drastic opus ideii de progres şi, când nu-şi scrie cărţile care revoluţionează romanul modern, Proust se dă-n bărci cu vechea aristocraţie a saloanelor, refugiindu-se în valorile unei epoci revolute. Arghezi et Bacovia ne rédigent pas des manifestes modernistes mais leur poésie est infiniment plus novatrice, sans même parler de qualité ou de durabilité, que celle de nos surréalistes depuis longtemps oubliés.

Non, de ce point de vue Antoine Compagnon enfonce, il me semble des portes ouvertes, şi cartea lui din 2005 „Les Antimodernes” nu e scandaloasă decât prin faptul că contravine hei-rupului general al societăţii occidentale unde clasa politică nu-şi găseşte o altă legitimitate decât pe cea a progresului, adică a creşterii bunăstării materiale şi... cunoaşteţi urmarea.

Ce qui me paraît plus digne d’intérêt c’est la distinction que cette discussion sur la modernité littéraire introduit entre conservateurs et réactionnaires, catégories qu’on a tendance à confondre depuis un certain temps, probabil sub presiunea ideologică a aceloraşi progresişti, liberschimbişti dacă preferaţi, a căror singură preocupare e de a nu avea nici o oprelişte în ceea ce întreprind pentru că deţin puterea. Reacţionarii, termen pe care regimul de „democraţie populară” l-a folosit din plin, se opun mersului înainte al istoriei şi al umanităţii.

Limbajul politic, printr-o confuzie abuzivă şi voită, le-a asociat conservatorii, cei care vor să păstreze în noile structuri valorile esenţiale care nu sunt „ale trecutului”, comme on veut nous le faire croire, mais qui sont hors du temps : indifféremment des modes et du progrès une chaise reste une chaise et un peuple reste ce qu’il a toujours été et ce qu’il sera encore, tant qu’il existe. Les vrais modernes nu sunt liberschimbiştii, care n-au cum fi „moderni” pentru că, reluând totul de la capăt, distrug orice termen de referinţă. Paradoxal dar logic adevăraţii „moderni” sunt conservatorii care prin însuşi faptul că vor să păstreze valorile definitorii recunosc mersul istoriei căruia îi dau un sens, îi dau repere, îl îndrumă, indicându-i ce nu poate fi distrus fără a distruge totodată şi ceea ce vrem să meargă înainte.

Je vous laisse décider vous-mêmes qui est aujourd’hui conservateur et qui est réactionnaire că de liberschimbişti nu ducem lipsă, slavă Domnului, de când ne tot alăturăm surorilor noastre de gintă latină şi mai ales de când ele ni se-alătură nouă.