Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (77)

Nu e decât un joc ! şi departe de mine gândul de a vă îndemna, când ieşiţi de la Louvre, să treceţi strada şi s-o luaţi pe rue de l’Arbre sec ca să ajungeţi la aşa numitul « Musée en herbe » dont la publicité nous fait savoir qu’il est celui d’un public âgé de 3 à 103 ans. Ce n’est qu’un jeu, certes, care înlocuieşte cuburile şi cărţile de colorat şi păpuşile de când eram mici cu Matisse, Bruegel, Gauguin, Leonardo da Vinci sau Tanguy, mais si ce jeu dure depuis quarante ans, il faut croire que ce jeu n’est pas bête şi că-şi are rostul lui.

După ce a funcţionat timp de treizeci de ani la Jardin d’acclimatation, în marginea Parisului, Musée en herbe s-a stabilit recent în chiar inima oraşului, ceea ce-l face mai accesibil publicului foarte tânăr căruia i se adresează de predilecţie, cum lasă să se înţeleagă şi afişul ultimei expoziţii cu « Joconda » lui Leonardo da Vinci, în ale cărei braţe, parcă anume adunate în poală pentru aşa ceva, s’est installé un chat qui s’exclame : « Elle m’adore ».

Pisica cu pricina nu e o pisică oarecare şi dacă s-a cuibărit în braţele Monei Liza nu e o întâmplare. Le projet culturel du Musée en herbe a été dès le départ d’attirer les très jeunes enfants vers les beaux arts par une approche ludique à même de leur faire découvrir un monde qu’ils ne fréquentent pas naturellement, despărţiţi de muzeele de artă şi de sălile de expoziţie de bariere diverse, nu numai sociale.

Le Musée en herbe, justement, unde intri ca să te joci, încearcă să suprime nu numai posibila barieră socială care desparte publicul popular de artele frumoase, mais aussi celle, plus subtile, qui, surtout dans l’enfance, nous fait refuser par principe ce qui ne nous séduit pas d’un coup et dont nous n’avons pas la patience d’attendre un effet qui doit mûrir  – şi adesea, după aceea, dacă am pierdut această şansă în copilărie, prinşi de viaţă, e prea târziu : nu mai avem timp să reparăm lucrurile.

Le Musée en herbe propune de patru zeci de ani publicului foarte tânăr să descopere artele plastice aproape fără să-şi dea seama de ce i se-ntâmplă. Ca acum de pildă.  Philippe  Geluck este tot ce vreţi şi ce nu vreţi, personaj prezent la televiziune pe multe canale şi-n emisiuni diverse, dar care s-a făcut cunoscut îndeosebi ca autor al unor benzi desenate satirice al căror erou este o pisică. Intitulată L’Art et le chat, Arta şi pisica, şi pregătită, ni se spune, minuţios timp de doi ani, cette exposition, ingénieuse et amusante, présente aux visiteurs du Musée en herbe différentes œuvres d’artistes réputés vues par les yeux du chat de Geluck. C’est ce qui explique sa présence dans les bras de la Joconde.

Serigrafiile lui Warhol cu preşedintele Mao devin, parodic, serigrafiile unui preşedinte Miao iar două pisici preocupate de siluetă discută despre două haine croite parcă de Vasarely, care, este bine ştiut, se joacă cu liniile sporind sau diminuând volumele prin iluzii optice. C’est drôle de voir le chat bien en chair de Geluck répondre à une maigrichonne presque anorexique qui aime les personnages longilignes de Giacometti qu’il préfère Botero et ses rondeurs. De le voir, à côté d’un Saint Sébastien de Carrache, transpercé de flèches, ocărând copii cărora le spune că nu e bine să te joci cu arcuri şi săgeţi lângă un tablou.

Et de voir à côté d’un Arcimboldo qui construit ses personnages de fruits et légumes o gospodină care vine de la piaţă cu coşurile încărcate de zarzavaturile care vor sluji pictorului. Prefer, e drept, pisica lui Geluck pe care, trecând printr-o baltă, o maşină a umplut-o de pete de noroi şi care strigă indignată : « Fumier de Pollok, va ! », aluzie la tablourile acestuia atât de abstracte încât par împroşcate cu culoare.

Ce n’est qu’un jeu dar uite aşa, din pisică-n pisică, publicul tânăr şi încă nedus, poate, la muzeu, află că există Venera din Milo şi Michelangelo, că Vermeer e lumină şi Boudin unul din cei mai iscusiţi impresionişti, et que pour aller du Musée en herbe au Louvre, il suffit de traverser la rue.