Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (79)

« Il est le meilleur poète allemand actuel. Sa réputation de poète, en Allemagne, est très grande. L’aider serait m’aider… » îi scrie, în 1966, René Char prietenei sale Marie- Madeleine Deley, soţia unui foarte reputat psihiatru, membru al Academiei franceze, de intervenţia căreia are nevoie pentru foarte relativul său prieten, mai mult epistolar, Paul Celan, « un des très rares poètes dont je désirais la rencontre »

Aparent, Celan n-are mai nimic de-a face cu România à laquelle il ne semble attaché que par le lieu de sa naissance, Cernăuţi, un oraş care, la sfârşitul primului război, după mai bine de-o sută de ani de ocupaţie austriacă, redevenise românesc, ca pe vremea lui Alexandru cel bun, cel dintâi care îl menţionează, cred, ca aparţinându-i.

La population juive, très importante en 1920 quand naît Paul Celan, est de civilisation allemande. Après les horreurs de la seconde guerre, Paul Celan, tânăr scriitor cu convingeri de stânga, dont les parents avaient été déportés et tués dans un camp, vine la Bucureşti unde se alătură grupului suprarealist. Decepţionat, poate, de felul în care noile autorităţi aplică idealurile comuniste, Celan pleacă la Viena şi apoi la Paris, unde se stabileşte deşi limba lui de scriitură rămâne germana.

Editura Gallimard publică azi corespondenţa sa cu René Char, poate cel mai important poet francez al anilor de după război. Nu e decât incidental vorba de România dans les quelque 300 pages d’un recueil où nous retrouvons le Celan des moèmes, l’écorché vif que nous connaissons. Son esprit est tellement torturé par les drames vécus qu’il met mal à l’aise son interlocuteur. Résistant de la première heure, ayant lutté les armes à la main contre l’occupant nazi, Char nu are nimic să-şi reproşeze, au contraire. 

Mais sa tendresse et son exemple de courage et de rectitude ne peuvent apaiser les affres de Celan pour lequel les questions essentielles de l’existence sont lourdes de la mort de ceux qui lui étaient le plus chers. Neputând înţelege de ce l-a cruţat destinul – au moment où les gendarmes arrêtaient ses parents, il n’était pas à la maison, ce qui lui a valu d’avoir la vie sauve –, Celan duce cu el, mi se pare, un fel de culpabilitate metafizică : peut-on se réjouir d’être en vie quand cela se doit à un destin qui tue aveuglement ses victimes faisant de nous tous ses complices ? Oui, ce qui est tellement poignant dans la poésie de Celan vine din faptul că învinuirile lui nu se adresează unui regim politic, sau unor indivizi care şi-au dus poporul la demenţă ci Soartei qui nous oblige de vivre avec l’idée că a fi în viaţă e o vinovăţie.

Dialogul epistolar cu Char pare din plecare rău pornit. În cei care-i denigrează poezia, de pildă, René Char vede « les nazis et les lâches, les circonstanciels et les insouciants, les très-sûrs d’eux et les politiques de crèche ». Pentru Celan lucrurile sunt de-o altă natură şi poate de aceea socoteşte potrivit să nu-i trimeată lui Char scrisoarea pe care i-o scrie în martie 1962 şi a cărei ciornă s-a păstrat. Celan se bucură că poetul pe care îl admiră, şi a cărui poezie se înrudeşte cu a sa, este « si fort, si fortifié ».

Dar n-are cum să-i împărtăşească optimismul vital : « le vide qu’on a su créer autour de moi, je le vois... générateur de toute une race de créatures que je ne saurais nommer. Et ces créatures, je les vois bien fécondes : elles se multiplient et se remultiplient ; car le Mensonge, cela sait se perpétuer - grâce aux « nymphettes » ou, sinon, par scissiparité. Errance, Exil de l’Humain : du Vrai... »

Aparent, Celan n-are mai nimic de-a face cu România à laquelle il ne semble attaché que par le lieu de sa naissance, şi totuşi, la lectura scrisorilor sale, care-o întregeşte pe cea a poeziei, nu mă pot împiedica să cred..., să cred că recunosc în opera scrisă la Paris în limba germană a acestui scriitor care şi-a trăit anii de formaţie în România devenită mare, suflul extraordinar de toute cette génération roumaine d’après la première guerre, laquelle, sous des formes diverses et contorsionnées, portait un même sens tragique de l’existence, une génération qui donnait une chair aux angoisses existentielles restées ailleurs abstraites, o întreagă generaţie singulară în cultura europeană, o generaţie care ar fi vrut să schimbe nu lumea ci viaţa.