Un vechi conflict riscă să se reaprindă în Caucaz

Nagorno-Karabah este genul de conflict care poate fi numit "îngheţat", sau uitat. La fel ca şi în Transnistria, la fel ca şi în Bosnia, la fel ca şi în estul Ucrainei sau chiar mai departe, în Caşmir, avem de-a face cu situaţii cărora nu li s-a găsit soluţia. Faptul că armele tac timp de luni de zile sau de ani de zile nu înseamnă şi instaurarea unei păci durabile. Beligeranţii le transmit uneori noilor generaţii sentimentele de ură şi le cer să continue lupta, în numele datoriei sau al patriotismului.

Atîta vreme cît Armenia şi Azerbaidjanul au fost republici sovietice, tensiunile din regiunea Nagorno Karabah au fost înăbuşite de puterea centrală. La acea oră popoarele sovietice aveau chiar un inamic comun, dictatura comunistă, şi erau uneori capabile să fraternizeze în lupta lor pentru conservarea identităţii. Stalin şi ceilalţi lideri ai Uniunii Sovietice au avut însă întotdeauna grijă să procedeze la nişte decupaje teritoriale "speciale". Plasarea unor enclave minoritare în perimetrul anumitor republici ţinea de o anumită strategie, tocmai pentru ca respectivele republici să nu înceapă să viseze la mai multă autonomie sau independenţă. Aşa se face că Nagorno Karabah, regiune unde armenii sunt majoritari, a aparţinut Azerbaidjanului. Care nu înţelege să renunţe la acest fragment de teritoriu, iar conflictul izbucnit în 1991 pentru controlul regiunii Nagorno Karabah s-a soldat, pînă la încetarea focului, în 1994, cu 30 000 de morţi. În 1994 armistiţiul a fost negociat sub egida Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, precum şi a Grupului de la Minsk din care făcea parte Rusia, Statele Unite şi Franţa.

La ora aceea Armenia a fost victorioasă pe plan militar şi a proclamat "independenţa" regiunii Nagorno-Karabah. De notat însă că această independenţă nu este recunoscută pe plan internaţional. În plus, Armenia, pentru a-şi asigura continuitatea teritorială cu regiunea Nagorno Karabah a ocupat şapte alte districte din Azerbaidjan, care reprezintă 13 la sută din teritoriul acestei ţări. In ultimii ani, avide de revanşă, autorităţile de la Baku s-au lansat într-o veritabilă cursă a înarmării, folosind în acest sens în special resursele petroliere. Armenia s-a înarmat mai puţin, dar merită semnalat acest aspect poate ironic: ambii beligeranţi au cumpărat material militar rusesc…

Probabil că nu întîmplător se reaprinde scînteia războiului în această regiune, dat fiind că Rusia, protectorul tradiţional al Armeniei, este în acest moment extrem de supărată pe Turcia. Interesele Moscovei şi ale Ankarei s-au ciocnit de fapt pe terenul de luptă mai vast din Siria, iar relaţiile dintre ele traversează o fază extrem de glacială.

Diplomaţia occidentală încearcă în prezent să limiteze ardoarea combatanţilor din Nagorno Karabah, unde de fapt tot Caucazul riscă să se inflameze dacă undele conflictului continuă să se propage.