Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Carmen Firan : Ce ne desparte - eseu despre America

Trăiesc de peste 18 ani în America și continui să o descopăr, sau mai bine zis să o citesc și recitesc, așa cum faci cu o carte. Chiar dacă adaptarea mea în New York s-a produs imediat, fără crize de identitate ori anxietăți de vreun fel, America e mai mult și mereu altceva, un spațiu uriaș și complex, pe care, în plus, dinamica vremurilor de azi îl răscolește la toate nivelele.

         America – percepţie din exterior

         E interesantă percepția dinăuntru și din afară a Americii, ca entitate nediferențiată. Din afară, se vorbește despre America în special în clișee – admirative, sau dimpotrivă. Cu cât o cunosc mai puțin sau deloc, cu atât unii au păreri mai bine formate. În viziunea roz, visul american încă mai funcționează de la sine, cerul e limita, aici poți da oricând lovitura și deveni bogat peste noapte, America e cea mai puternică și de-a pururi nemuritoare.

         Există și viziuni negativiste în care imperiul ar fi pe ducă, și-ar fi pierdut supremația deși continuă să joace rolul de jandarm al lunii, Obama e prea slab, Putin i-ar fi probat slăbiciunea, iar China așteaptă la colț...

         În viziunile superior-arogante, americanii ar fi infantili, naivi și creduli, lipsiți de cultură, obsedați doar de valoarea banului și manipulați de mass-media care le ascunde adevărul...Cunosc europeni care declară ca n-ar trece oceanul în ruptul capului, ce să caute ei în America? New Yorkul ar fi complet neinteresant, un conglomerat de oțel și sticlă, o lume de snobi inculți care își cumpără bilete scumpe la Opera metropolitană doar pentru a-și etala bogăția... Am întâlnit turiști extaziați de magia New Yorkului și alții complexați, ori străini de spiritul lui. Am văzut familii care au făcut sacrificii imense să se stabilească în America, dar, mai nou, altele care abia așteaptă să se repatrieze pentru a-și crește copiii sau a-și mânca pensia într-o așa-zis “lume normală”.

         Am stat de vorbă cu tineri care au venit aici cu gândul să emigreze, dar după o vreme au descoperit că nu pot face față competiției ori ritmului draconic de muncă și s-au întors în țara natală, după cum alții au ajuns în scurt timp în vârful carierei și pretind că doar în America ar fi reușit atât de mult. Locurile au chimia lor cu care ne potrivim sau nu, la care rezonăm mai bine sau deloc. În plus, nici în America nu mai e atât de bine ca pe vremuri, și nici în Estul Europei nu mai e atât de rău.  Lumea și-a rotunjit colțurile, sau și-a ascuțit peste tot asperitățile.

           America – percepţie din interior

         Din interior, lucrurile au mai multe nuanțe, deși percepțiile pot fi și aici extrem de diferite. Aceeași realitate este interpretată de fiecare altfel. Sau poate realitatea este doar ceea ce fiecare proiectează în afară... Pe oameni nu îi despart doar standardul economic sau cultural, ci și pasiunile politice. Nu putem vorbi de o mentalitate americană, în general, ci de mentalități înauntrul unei culturi de emigrație.

         Am petrecut câteva zile în Florida și un vecin de apartament, refugiat cubanez, mi-a explicat de ce militează el împotriva deschiderii istorice făcută de administrația Obama către Cuba, după zeci de ani de embargo și ruperea relațiilor diplomatice. „Sunt aceiași comuniști la putere, nu poți bate palma cu ei. Până nu va pleca familia de dictatori și acoliții lor, orice relație politică ar trebui înghețată.” Îi înțeleg argumentele. Pe de altă parte, el trăiește comod în America, în timp ce bieții lui conaționali prinși în capcana istoriei, săraci și fără speranță au tot o singură viață, cât să mai aștepte?! Aceeași dilemă pe care și mulți români au trăit-o în timpul dictaturii ceaușiste ori în perioada de tranziție imediat de după 89. Au fost chiar câțiva intelectuali care au cerut la Departamentul de Stat să nu i se redea României Clauza națiunii celei mai favorizate pentru a nu credita un regim pe care îl considerau corupt. Democrația poate face loc compromisului, spre deosebire de dictaturi care sunt din start complet compromise.

         Pe de altă parte, există și emigranți care odată ce se văd în America, cu familiile în siguranță, cu slujbe și green card, integrați în sistem, devin nu mai înțelegători, ci mai intoleranți. Odată ce ei sunt înăuntru, să nu mai fie primiți și alții. Dezvoltă un fel de patriotism artificios, devin mai catolici decât Papa, imaginându-și că așa dau ceva înapoi țării care cu generozitate i-a adoptat.

         Emigranții din Estul Europei veniți înainte de căderea comunismului, se trezeau conservatori de cum aterizau pe Aeroportul Kennedy. Argumentul principal era un consens general: „democrații sunt comuniști”. Mulți au rămas la acest enunț simplist până în ziua de azi și au preluat sârguincios întreaga doctrină republicană, fie că li s-a potrivit sau nu. Inutil să le spui că de fapt se aflau în cea mai veche democrație care nu a cunoscut niciodată regimul comunist. Logica își pierde puterea când e vorba de convingeri. E adevărat că doctrina republicană le putea acomoda prejudecăți și unele resentimente cu care trecuseră oceanul pentru orice fel de ne-albi, pentru oricine diferit de ei.

         Tinerii și familiile emigrante în anii post-revoluționari, veniți din motive economice sau de carieră profesională, sunt în majoritate liberali în gândire, grație și șansei de a se fi putut forma și emancipa fără presiunea vreunei dogme politice. Paradoxal, (sau nu) aceștia erau de centru-dreapta în România și au aderat mai degrabă la ideile de centru-stânga în America. Până la urmă contează independența minții, gândirea pe cont propriu în funcție de realitate, ofertă politică, lideri și idei.

         Politică şi cultură în America

       America a mers bine alternând cele două partide la guvernare, președinți republicani și democrați, chiar dacă fiecare dintre ei au fost criticați aspru de opoziție, unii forțați să demisioneze, alții asasinați... Țara a trecut după 11 septembrie 2001 prin depresii economice, războaie și mișcări sociale, crize imobiliare și financiare, dar a găsit puterea să se regenereze și să-și păstreze statutul pe scena intrenațională.

         Doar că lucrurile aveau să se dea încă o dată peste cap odată cu escaladarea războiului din Siria, cu noul val de refugiați, ascensiunea califatului islamic și atacurile teroriste. În interior, pe de altă parte, dezbaterile politice din cursa elctorală creează vâlvă și îngrijorare.

         Nu am crezut niciodată în turnul de fildeș de unde creatorii să privească detașați cum apune soarele la orizont  ori cum o ambarcațiune cu motoare turate la maxim sperie păsările. Nu e nevoie să faci politică, dar cred că e necesar să fii alert, să observi, să încerci să înțelegi, și să problematizezi. Cum nu e nevoie să te duci la biserică, ceea ce nu înseamnă că ai fi străin de Cântarea Cântărilor ori de amprenta Sfântului Paul asupra creștinismului.

         Noi venim dintr-o lume unde intelectualii nu au doar autoritate, ci sunt și formatori de opinie. În America lucrurile stau diferit. Oamenii de cultură nu au aceeași vizibilitate și putere de influență. Nu ai să auzi pe cineva citându-l pe Philip Roth într-o chestiune politică, în timp ce în România un text de Andrei Pleșu, de exemplu, face totdeauna impresie. Există legenda că dezbaterea politică e deplorabilă pe plaiurile dâmbovițene. Dar și aici sunt excese, mai puțin cunoscute în afara Americii. Posturi de radio de extremă dreaptă care radicalizează politic un mare număr de ascultători, grupări rasiste și xenofobe, agravate în urma crizei refugiaților. Canalul de știri conservator FOX servește și el doctrina de partid de dimineața până seara dând satisfacție unui public numeros care își vrea gândurile expuse pe micul ecran după ce a fost spălat de, Doamne ferește, alte gânduri, în talk-showuri unde ciuca bătăii este la nesfârșit președintele. Din întâmplare, de culoare. Din nefericire, la al doilea termen la Casa Albă.

         În multe state ale Americii profunde există doar FOX News, alături de canale religioase și de comercializare a armelor, showuri de tir și vânătoare. Aici biserica, drapelul și armele fac casă bună și susțin naționalismul celor care se consideră baza Americii și urmașii direcți ai „părinților fondatori”.

         Liberalii au excesele lor, de la negarea excepționalismului și aptitudinilor speciale doar pentru a nu-i deranja pe cei cu IQ scăzut, la exacerbarea corectitudii politice care duce la autocenzura libertății de expresie. O definiție – anecdotică – a corectitudinii politice ar fi „cum să apuci un lucru murdar de partea lui curată”. Se învață în școală, poate mai puțin în colegiile catolice. Conservatorii sunt pro life și pro arme, adică împotriva avorturilor și pentru înamarea populației până în dinți. Ei nu cred în încălzirea globală cauzată de lăcomia corporațiilor fără respect pentru natură, nici în teoria evoluției a lui Darwin, și sunt cu toții de acord că francezii sunt aroganți și au inventat parfumul pentru că nu le place să se spele... O dogmă de partid, un șir de coduri după care poți să-i recunoști așa cum puteai să-i recunoști pe comuniștii îndoctrinați din anii 50. Când ești la o petrecere și vrei să vezi care-i republican înfocat și care-i ultraliberal, pune pe masă o idee aparent inofensivă, ca încălzirea planetei,  frumusețea Parisului, sau legea sănătății date de Obama și vei vedea imediat cu cine ai de-a face. Extremiștii, indiferent de tabără, vor fi fel de congestionați și de nervoși. Polarizarea societății e din ce în ce mai mare. Părinții evită discuțiile politice cu copiii, bunicii schimbă taberele îngrijorați, foștii emigranți se întorc împotriva emigranților.

         America – o lume a contradicţiilor şi a exceselor

        Priveam odată un film într-un grup de amici, și când pe ecran se arăta cum copaci uriași din jungla Amazonului erau tăiați de antrepenori zeloși să-și extindă afacerile, unul dintre ei s-a ridicat nervos și ne-a șuierat peste umăr: „Un film comunist!”

         O cunoștință de orientare marxistă, școlit la Moscova și ajuns liberal în America, admirator al lui Putin, ne-a mărturisit într-o seară : „Am o problemă. Nu suport negrii.”  Fără comentarii. Republicanii, or avea ei resentimente pentru evreii din America, identificați în mod special în lumea universitară, Hollywood, mass media și firme de avocați, dar ar fi gata să lupte pentru apărarea Israelului, admiratori al liderului de dreapta Netanyahu. Mexicanii sunt utili la muncile de jos pe care americanii refuză să le mai facă, dar aceiași care îi angajează la negru pe bani puțini, i-ar expulza la ordinul partidului și nici ursturoi n-ar fi mâncat și nici gura nu le-ar mirosi. În timp ce corporațiile și milionarii profită în timpul administrațiilor republicane de o fiscalitate redusă, săracii și minoritățle se uită cu speranță spre democrați. Social-democrații declamă împărțirea profitului deși mai toate promisiunile din campaniile electorale rămân pe hârtie. Se spune că republicanii pe timpul mandatului lor strâng bani pe care democrații apoi îi cheltuiesc. Poate, asta însă până la George Bush Jr. care a cheltuit tot ce strânsese Clinton pe războiul din Irak, văzut acum ca o eroare. Dacă a fost o greșeală intrarea în Irak, o alta a fost retragerea trupelor de către Obama, lăsând câmp liber formării grupărilor extremiste care au dus la crearea califatului islamic. Opoziția îl critică înverșunat pe președinte. De la sloganul primului mandat „Obama n-a făcut nimic!” s-a ajuns acum la apelativul de „trădător.” Din fericire, în afară se știe mai puțin despre atacurile scandaloase dreptei americane.

         Cînd diversitatea salvează stridenţele

        Diversitatea continentului american de nord salvează orecum stridențele. Lucrurile sunt complexe și amestecate. Am călătorit mult în interiorul acestei țări fascinante în care uniformizarea a învins contradicțiile. Am întâlnit oameni de toate felurile, am băut moonshine cu republicani moderați în Arkansas, am ascultat povestirile unui veteran al războiului din Vietnam în Kentucky și eram gata să-mi atârn o pancartă de piept și să ies în stradă pentru a milita pentru drepturile lor, m-am contrazis cu liberali înverșunați în Ohio care pretindeau că sistemul de sănătate din Cuba e mai bun decât cel american, am ascultat corul Tambernacle la templul mormonilor din Salt Lake City și am discutat apoi cu tineri libertarieni care ar dizolva guvernul mâine și ar trăit în legea lor...

         Într-o dimineață foarte devreme călătoream din Las Vegas spre Los Angeles prin deșertul Nevada și am oprit la o benzinărie. Într-o Capelă un predicator evanghelist de culoare le vorbea câtorva zeci de credincioși veniți cu noaptea-n cap la slujbă despre compromiterea Crăciunului prin comercializare și fetiș. În Texas am fost pe un stadion uriaș unde un predicator baptist explica pasaje din Biblie la zeci de mii de albi frumos îmbrăcați care ba lăcrimau, ba intrau în transă, ba zâmbeau complice... Am cântat în bisericile din Bronx și m-am ținut de mână cu negrese cu pălării flamboaiante legănându-se pe ritmuri de Godspel. Toate astea fac America. Și am găsit de fiecare dată înțelegere, limbajul potrivit, o formă de solidaritate cu oameni diferiți, uneori cu opțiuni și păreri diferite de ale mele. Ceea ce ne desparte până la urmă sunt doar intoleranța și extremismul. Pentru ele nu există nici limbaj, nici înțelegere. Lecția istoriei nu pare să fie învățată nici până acum. Timpuri tulburi se ivesc la orizont. Inclusiv pentru America, asupra căreia toți ochii sunt ațintiți. Mai poate America oferi siguranța rezolvării conflictelor într-o  lume în degringoladă, încercată de războaie și terorism? Când nici Papa, în ciuda zâmbetului bonom,  nu ne încurajează prea mult: „Ne aflăm în al treilea razboi mondial!” Toate par date peste cap. Inclusiv vremea. De Crăciun, în loc să ningă, a înflorit cireșul din grădina vecinilor.

         Economia merge relativ bine dar societeatea nu este înfloritoare

         În ciuda datelor oficiale pozitive conform cărora șomajul a scăzut sub 5%, piața caselor a crescut, bursa merge bine, benzina e ieftină, economia s-a învigorat, clasa mijlocie nu prea simte cine știe ce bunăstare. O familie de tineri în care amândoi muncesc abia reușesc să-și plătească facturile de la o lună la alta. Nu mai suntem în depresie, dar societatea e departe de a fi înfloritoare. Lupta politicienilor se concentrează spre a vinde iluzii clasei mijlocii pentru care deocamdată nu par să aibă soluții nici liberalii, nici conservatorii. Partidul democrat trece printr-un impas de lideri. Fosta prima doamnă Clinton, ceva mai obosită, după o prestație deloc strălucită ca secretar de stat, pare să fie favorită în a primi nominalizarea în cursa prezidențială. Bernie Sanders, iubit de tineri și de intelectuali, ar pune de o revoluție, doar că în vremurile de azi Wall Street-ul, Băncile și Coporațiile conduc lumea și pot arunca în aer, ori împinge în utopie, orice Revoluție... Republicanii au umplut la început scena cu un exces de candidați, care mai de care mai neprezidențiabil, atacându-se între ei în fața națiunii consternată de atâta etalare de mediocritate. Partidul pare înghețat în timp, incapabil să se reformeze la dinamica lumii de azi. Liderii moderați, mai tineri, nu au încrederea și susținerea bătrânilor conservatori prinși între un naționalism datat și o strategie politică agresivă pe scena internațională. Un fel de cowboys aruncând cu bombe pe muzică country.

         Fenomenul Donald Trump

         Donald Trump „a furat” până la un punct, cum se spune, spectacolul. Nu e prima oară când candidează. A mai apărut în câteva campanii electorale și destul de repede ori s-a plictisit, ori s-a retras, conștient că nu avea șanse. De data asta a venit cu un alt discurs și o altă strategie. Cea a punerii degetului pe rănile pe care toți ceilalți evitau să le atingă. La început, a părut amuzant. Ba chiar curajos. Apuca lucrurile murdare din capătul lor curat, rostea pe șleau lucruri pe care alții le tot ascundeau sub  preș pentru a nu călca pe ouă fierbinți, vorbea altfel și a reușit să atragă atenția și să se facă auzit. În fine, corectitudinea politică era dată la o parte, își forța contracandidații să abordeze subiecte incomode.

         Curând discursul lui a început să se degradeze însă. De la un nepolitician politically incorent a alunecat ușor într-un one man show de divertisment. „Un clovn”, spuneau unii, „un caraghios”, alții. Alterna cravate roșii cu șepci verzi muncitorești, tonul lui era tot mai crescut, jignea femei și handicapați, amenința reporteri, rotindu-și buzele batjocoritor. „Cred că studiază discursurile lui Mussolini”, spunea cineva.

         Pe pagina lui de Facebook, Donald Trump are like de la aproape 6 milioane de simpatizanți. Printre ei, și câțiva, foarte puțini, din amicii mei de Facebook. Români de altfel respectabili în societate, mai toți profesioniști buni, majoritatea veniți înainte de 89 și care au apucat ceva din visul american. Respect orice părere. Sunt curioasă să aflu cum gândesc oamenii, de unde își trag pasiunile sau antipatiile, ce argumente au pentru ele.

         Sloganul electoral al lui Trump este Make America great again. Înclin să cred că nu prin educație, toleranță, sau vreo artă a negocierilor și diplomației, ci prin intimidare și declamarea excepțioanlismului și supremației, prin a întreține alte teatre de război, a arăta lumii cât de great suntem militar. Mogul al imobiliarelor, afaceristul bilionar compensează lipsa experienței politice cu promisiuni care pe cât de glorioase par pentru unii, pe atât sunt de înfricoșătoare: expulzarea a milioane de emigranți ilegali, ziduri și garduri la frontiera cu Mexicul, interzicerea musulmanilor de a mai intra în țară pe o perioadă nedeterminată, uciderea familiilor celor suspectați de terorosim... Până și Chenney, maestrul introducerii torturii în închisorile cu deținuți Al Queda s-a îngrozit. După atacul terorist de la San Bernadino, discursul lui s-a radicalizat cu tonuri naziste. „Ce crezi de Trump?” Am întrebat un amic republican. „Un nebun!”, mi-a raspuns râzând, „dar îl voi vota oricând împotriva oricărui democrat.”

            Trăim oare un timp al extremiştilor?

          Trump le dă unora fiori. Alții văd în el salvarea Americii. Putin își freacă mâinile binedispus. Îl laudă pe Trump și îl așteaptă să-și încerce în sfârșit mușchii cu un lider pe măsură, obosit de sancțiuni economice, tratate și diplomație chioară. Între timp Europa nu se simte nici ea prea bine, dreapta câștigă teren pe fondul a peste un milion de refugiați care tocmai au poposit pe meleagurile civilizației vestice trăgându-și toate ale lor după ei. Demonstrații ale emigranților musulmani împotriva civilizației vestice au loc în Londra și în alte orașe. În Germania se retipărește „Mein Kamph”. Mișcări ultranaționaliste și de natură nazistă mocnesc. Europa nu va mai fi aceeași, spun mulți cu nostalgie și teamă.

         Președintele Obama ia în sfârșit taurul de coarne și dă o ordonanță de urgență pentru a regulariza regimul armelor, subiect fierbinte pentru republicanii înghețați în vremea Vestului sălbatec. Președintele plânge pe toate canalele de televiziune invocând copiii uciși în școli, zecile de mii de victime ale agresiunilor și accidentelor prin împușcare. Trump ironizează și lacrimile lui Obama, și dorința majorității de a ține cumva sub control accesul la arme al celor dezechilibrați psihic.

         Putin lansează pe piață un parfum promovat de agenți travestiți în Lenin și Stalin, Eau de Putin. Trump e tot mai sigur pe el și mai aberant.  Granițele se întăresc, lucrurile se radicalizează, chiar și cei mai toleranți, promotorii multiculturalismului, ajung mai temători și mai circumspecți în declarații.

         E timpul extremiștilor. Și totuși, am încredere în bunul simț al americanilor. Sper că națiunea își va regăsi vocea moderată și drumul bun.