Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cristian Mungiu la RFI : «Singura noastră speranţă este să schimbăm ceva în domeniul educaţiei»

mungiu_bun.jpg

Regizorul român Cristian Mungiu, în cursà la Cannes pentru o nouà Palme d'or
Image source: 
Allpix Press

Cristian Mungiu, regizorul filmului « Bacalaureat », candidat serios pentru premiul suprem, La Palme d’or, la această ediţie a festivalului de film de la Cannes, a acordat un interviu colegului nostru Vasile Damian. Cineastul român vorbeşte despre relaţia părinţi-copii, despre corupţia din România, despre compromis, despre educaţia şi despre sinceritatea faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi. Nu în ultimul rând, Cristian Mungiu ne spune cum şi-a trecut bacalaureatul când a terminat liceul.

Vasile Damian :

Cum putem descrie cel mai bine « Bacalaureat » : relaţia dintre părinţi şi copii, o poveste despre corupţia care se perpetuează din generaţie în generaţie sau un film despre sinceritatea faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi ?

Cristian Mungiu :

Cred că e ceva din toate lucrurile astea şi sper că mai sunt şi multe alte lucruri în plus. Mi-e foarte greu la sfârşitul filmului să fac o reducere a lui, foarte precisă, în câteva cuvinte. Sper ca până la urmă filmul să poată fi văzut, de exemplu, şi ca portretul unei anumite vârste când realizezi că ai îmbătrânit, că majoritatea lucrurilor importante din viaţa ta sunt déjà în urmă şi nu înainte, şi atunci îţi pui nişte întrebări. Cel mai adesea la vârsta aceasta răspunsurile sunt legate de copii tăi, ai senzaţia întotdeauna că pentru tine nu sunt multe alte lucruri pe care le mai poţi schimba în bine. Intotdeauna însă speranţa se leagă de faptul că înţelepciunea ta ar putea folosi celorlaţi. Sigur, pentru un părinte, asta e un pic o iluzie, faptul că ai putea să foloseşti experienţa ta de viaţă şi s-o pasezi cuiva ca să nu mai calce în aceleaşi gropi în care ai călcat tu. Vroiam să fac un film despre asta şi totodată vroiam să fac un film despre cineva care, regretând decizii din viaţa lui în raport cu compromisurile pe care le-a făcut, se întreabă care e momentul zero al compromisului în viaţa sa. Dacă te raportezi la tine, dacă-ţi pui ţie întrebarea, probabil că e foarte de demult, probabil că erai tânăr şi nu ai realizat că faci ceva care te va include într-un lanţ de evenimente care nu se mai sfârşeşte niciodată. Vroiam deci să fac un film despre un părinte care-şi imaginează că-şi poate ocroti de la bun început copilul de un asemenea drum.

VD :

Compromisul sau compromiterea, târguiala, “înţelegerea” - mică sau mare şi la tot pasul - este oare România de astăzi?

CM :

Este clar că există aşa ceva în România de astăzi dar vreau să spun că nici corupţia şi cu atât mai puţin compromisul nu sunt subiecte exclusiv româneşti. Doar că eu continui să fac filme în română despre lucruri pe care le văd şi le ştiu şi de asta le plasez acolo. Din discuţiile pe care le-am purtat însă cu presa aici, filmul poate fi foarte bine înţeles în foarte multe ţări.

Vorbesc de un mod de a face lucrurile mai simplu în viaţă şi noi avem nişte justificări pentru asta : oamenii de generaţia mea au trăit sub comunism şi atunci eram învăţaţi să supravieţuim găsind întotdeauna o cale. Asta vine de faptul că societatea nu-şi reglase încă problemele şi tu erai forţat ca individ să găseşti o cale prin care să te descurci cumva în societate. Să respecţi legea nu era cel mai important lucru. Ce conta era să supravieţuieşti într-un loc în care legea nu e tocmai perfectă.

25  de ani după căderea comunismului, speram să fim într-un loc în care cinstea, corectitudinea, valoarea şi meritele să fie mai mult respectate. Sigur, am făcut nişte progrese colosale pe scară istorică dar noi nu trăim la scara istorică, noi trăim la scară individuală. Ori, din punct de vedere individual eu constat că foarte multă dezamăgire în societatea românească de astăzi iar efectul cel mai neplăcut al acestei dezamăgiri este că oamenii au ales soluţia individuală şi în special soluţia individuală pentru copii lor. Asta pentru că e foarte simplu să spui că tu te-ai sacrificat când erai tânăr şi asta e, sunt deciziile pentru tine. Pentru copilul tău e însă puţin mai complicat pentru că trăim într-o ţară care are acest complex al generaţiilor de sacrificiu. Dar câte generaţii de sacrificiu succesive poţi să ai într-o ţară până când să zici că în sfârşit a venit o generaţie care se poate exprima plenar la nivelul înzestrării ei? Trăim astăzi într-o societate care şi-a cam pierdut elitele. Cum putem noi să sperăm că societatea aia se va îndrepta vreodată dacă soluţiile rămân mereu individuale şi oamenii se salvează plecând cu bărcuţa de pe vaporul ăsta care ia apă? Nu poţi să salvezi societatea aşa. Singura cale e să încerci să rezolvi lucrurile care nu funcţionează, nu trebuie să te salvezi pe tine însuţi.

VD :

Ai vorbit despre elite, faci parte vrând-nevrând dintre ele, şi ai ales să rămaî în România ca să filmezi şi să lucrezi acolo. Această alegere a ta, face parte din principiile tale şi le-ai explicat copiilor tăi această alegere ?

CM :

Incerc să nu am foarte multe discursuri teoretice cu copii mei. Incerc să iau lucrurile unul câte unul ca să nu fiu pus în situaţia să le explic semnificaţia multor lucruri care se întâmplă în România de azi pentru că mi-ar fi destul de complicat. Eu am luat decizia asta pentru că aşa a fost istoria pentru noi. Aveam 21 de ani la Revoluţie iar ideea noastră şi a mea nu era să plecăm ci să încercăm să schimbăm lucrurile. De fapt aveam convingerea că lucrurile se vor schimba în bine de la sine. Eram foarte naivi în momentul ăla şi am crezut nu doar că a venit o revoluţie politică, credeam că dreptatea şi Duhul Sfând vor pogorâ asupra ţării, eram foarte idealişti pentru că de fapt aveam foarte puţină experienţă, nu trăisem altundeva decât în ţara aia şi ne gândeam că toate relele sunt legate de comunism şi deci că odată ce comunismul a căzut, lucrurile se vor îndrepta de la sine. Si uite că nu s-au îndreptat de la sine dar noi am avut multă energie pornind la vârsta aia să încercăm să le schimbăm. Atunci lucrurile au avansat în felul ăsta şi treptat am căpătat un fel de răspundere pentru schimbările pe care vroiam să le facem. Eu nu am avut nicio îndoială atunci că vreau să rămân să trăiesc, să locuiesc în locul ăla, să încerc să schimb cât pot lucrurile în jurul meu. La vârsta asta a mea de acum, văd lucrurile altfel pentru că am copii şi pentru că mi-ar fi plăcut să fii putut schimba mai multe pentru ei. Si deci îmi pun problema felului în care vom reuşi să creeăm mai departe o societate în care să fie mai mult respect pentru adevăr, pentru valoare, pentru justiţie şi pentru chestiuni morale.

VD :

La conferinţa de presă dar şi în filmul « Bacalaureat » ai insistat pe chestiunea educaţiei. O problematică ce vine în tripticul tău recent, după povestea cu avortul – de pe vremea ceauşistă – şi după cea cu religia – din epoca post-decembristă. Cât de importantă e educaţia ?

CM :

In primul rând, ceeace ce fac eu în filme cred că e legat de vârsta pe care o aveam când am făcut filmul respectiv şi e legat de preocupările pe care le consideram a fi cele mai importante în momentul acela. Actualmente, cel mai important, sau printre cele mai importante, pe care-l văd eu legat de România, este educaţia. Singura noastră speranţă este să schimbăm ceva în domeniul ăsta.

După ce am lucrat în presă, continui şi azi să citesc foarte multe ziare şi am constatat un fel de recurenţă în presa română a subiectelor legate de corupţie şi de educaţie. M-am întrebat deci dacă nu există un raport între lucrurile astea şi dacă nu cumva noi nu perpetuăm un anume mod de a face lucrurile inclusiv prin educaţie. Ne plângem în permamenţă de corupţie dar îl avem întotdeauna în vedere pe celălalt, nu pe noi înşine.

Când am început filmul ăsta, am plecat de la mai multe situaţii pe care le-am văzut prin presă şi m-am întrebat care e semnificaţi din spatele lor. Astfel, în ultimii ani au fost foarte multe subiecte în presă despre bacalaureat şi unul în mod special mi-a atras atenţia. A fost acel caz de la un liceu bucureştean când procuratura a început să investigheze faptul că era un fel de înţelegere a profesorilor pentru copii care copiau. A fost atunci şi o intervenţie politică iar aceea intervenţie a creat un fel de solidaritate între politicieni, părinţi, profesori şi elevi care apărău de fapt cu toţii un lucru foarte reprobabil şi anume copiatul sistematic la bacalaureat. Nimeni nu a luat în momentul ăla partea procurorilor care făcuseră doar o greşeală procedurală şi nimeni nu a ajuns la fondul problemei. Ar fi trebuit să ne întrebăm ce se va alege de acei copii care au avut un larg sprijin social, al tuturor factorilor care ar fi trebuit să fie educativi pentru ei. Odată ce au trecut prin momentul ăla, ce vor înţelege ei din felul în care decurg lucrurile în România peste 5 sau 10 ani ?

VD :

O ultimă întrebare, mai personală: ai copiat la bac şi dacă da, le-ai spus copiilor ?

CM :

N-am copiat la bac dar recunosc că am avut un bac mai uşor şi în felul meu am fost ajutat să trec mai uşor peste bacalaureat dar trebuie să ne raportăm la situaţie. Vorbim de epoca comunistă când erau 40 de candidaţi pe un loc la facultate. Atunci profesorii te încurajau de la vârsta de 16 ani să-ţi alegi facultatea la care dădeai. Apoi, te lăsau în liceu să te concentrezi doar pe acele materii. Drept pentru care bacalaureatul nostru, la materiile care nu contau pentru facultate, era de la bun început mai lejer cu înţelegerea profesorilor.

Cristian Mungiu la RFI : «Singura noastră speranţă este să schimbăm ceva în domeniul educaţiei»