Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (83)

Cum aşi putea să nu dau importanţa cuvenită unei istorii franco-române atât de duios şăgalnică, une de ces histoires privées, certes, de alcov, cum se spune, mais qui soudain déteignent jusqu’au sommet de l’Etat şi sub al căror parfum de levănţică, regăsim, jaunie et délavée, tăiată ca mătasea veche, la figure de toute une époque. L’évoquer nous offre, au-delà du charme romanesque de l’intrigue, o lecţie de înţelepciune care ar trebui să ne înveţe că istoria cea mare, politica din sferele înalte şi deciziile care hotărăsc soarta naţiunilor e până la urmă o făcătură a oamenilor şi că aceştia fiind atât de plăpânzi şi de vulnerabili, nu-i putem bănui că ei duc lumea – dacă se poate spune că aceasta merge undeva.

L’histoire qu’il me semble plaisant et instructif de vous raconter se trouve dans le dernier numéro de la revue roumaine Historia şi ne-o povesteşte Liviu Tofan, altădată director adjunct al Europei libere, astăzi la conducerea Institutului român de istorie recentă. Ea începe cu declaraţia unei tinere doamne care pe la 1870 scrie negru pe alb că se căieşte de-a fi adus în casă un june ofiţer care a fost văzut de slugi ieşind pe fereastră, une issue de secours sans doute.

Cette Ana Bagdad, connue plus tard, à Paris, sous le nom plus sonore d’Anna de Bagdad, devait avoir un sacré caractère puisque de cette déclaration nous déduisons que son mari lui soupçonne des intentions criminelles : « Asupra temeri ce are bărbatulu meu că pote iasu fi devenitu dușmană și că pote așu avea intențiunea d’a atenta la viața sa, juru pe onorea mea și pe sufletul meu că acistă temere este neîntemeiată și dau solemna asigurare bărbatului meu că nu voiu avea niciodată asemenea intențiune criminală și monstruoasă. » Ana Bagdad est peut-être sincère pour ce qui est de ces supposées intentions assassines. Elle l’est moins pour le reste pentru că la puţină vreme după aceea, vizitiul de la moşia de la Râmnicul Sărat telegrafiază soţului, la Bucureşti „ofiţeru lam prinsu eşind pe ferestrele din dosu salonului”.

Ayant peut-être compris qu’il n’arrivera jamais à modérer les dispositions amoureuses de sa femme, le mari, comme il est de bon ton à l’époque dans les familles roumaines fortunées, envoie Ana à Paris unde dintotdeauna asemenea pozne trec mai neobservate. Cu haz şi perspicacitate dar şi foarte la obiect, reproducând în facsimil documentele pe care le citează, Liviu Tofan ne povesteşte urmarea. Après le divorce, avec les revenus que lui assure quand même son ex-mari pas toujours très exact dans l’expédition des sommes dues, au point de se voir menacé d’une plainte à la police, Ana Bagdad devient Anna de Bagdad et mène une vie mondaine très agréable entre Paris, Nice et Monaco, ce qui aggrave l’accent français de ses lettres parfois vaguement nostalgiques : « Tomo sînt încă tânără, nu voi fi multu timpu singură, viitorul este al meu, dară tu nu credu să nu ai momente în care te căiesu amarnicu de cruda hotărâre ce ai luatu, da, chiar citind scriisorea mea pote vei remănea pensive. Am putut avea torurile melle și tu alle tille! Te plângu căci vezi tu, pentru tine este o existență brisce, dar ai voit-o… »

Une vie mondaine qui n’est peut-être pas si innocente pentru că între documentele găsite din întâmplare de Liviu Tofan într-un fund de cufăr, apare o scrisoare din mai 1887 trimisă domnului Alexandru Bagdad, fratele soţului, de ministrul român al afacerilor străine, Mihail Pherekyde, qui nous apprend que l’Ambassade roumaine de Paris s’intéresse aux frasques de la jeune propriétaire terrienne de Râmnicul Sărat. Et pour cause ! Liviu Tofan se înarmează cu uneltele istoricului şi disecând relaţiile de familie descoperă că fâşneaţa Anna de Bagdad care zburdălniceşte între Paris, Nisa şi Monaco este nu numai cumnata poetului Cezar Bolliac, figură emblematică a emancipării româneşti, dar şi mătuşa lui Alexandru Marghiloman, député et futur premier ministre et de Charles Pherekyde, frère du ministre des affaires étrangères, administrateur des domaines de la couronne et Président de la Cour de cassation.

Deşi desfăşurându-se în Oraşul lumină unde, pe atunci, gloria câtorva curtizane este atât de mare şi de unanim acceptată încât uneia i se spune « la vraie ambasadrice de France » iar alta îşi construieşte pe Champs Elysées una dintre cele mai somptuoase reşedinţe pariziene, il n’est pas souhaitable que la vie probablement un peu scandaleuse d’Anna de Bagdad déteigne sur la réputation de ceux qui occupent des positions si importantes dans la vie politique d’un pays où les mœurs sont encore très en retard par rapport aux modèles occidentaux de son émancipation. Istoria Anei Bagdad ar putea deveni o comedie de Caragiale la nivel european, sugerează în comentariile sale Liviu Tofan şi are fără îndoială dreptate.

De, râdem, râdem ! dar ce vremuri fericite acelea când asemenea intrigi de alcov trebuiau ascunse au lieu de les étaler au grand jour dans la presse et à la télévision, preuves d’une indiscutable réussite en politique et dans les affaires. Înduioşătoare în felul ei, povestea Anei de Bagdad este şi o răsplată pentru că ne îngăduie să măsurăm drumul lung pe care românii au trebuit să-l străbată ca să ajungă idealul revoluţiei de la 48, sincroni dacă nu cu Franţa lui Voltaire şi Balzac, du moins avec celle de d’Emilienne d’Alençon, la Pavia, la belle Otero ou Lianne de Pougy. Oricum, e-un început promiţător.