Fotbalul: spectacolul cel mai popular şi la festivalul de teatru de la Avignon

Tehnologia permite acum crearea unor momente de emulaţie colectivă pe care le-am savurat ca pe nişte spectacole de stradă în oraşul Papilor. Ecrane de toate tipurile au fost instalate în mai toate barurile şi restaurantele, precum şi pe terase unde oamenii s-au adunat ciorchine ca să privească meciurile, să comenteze şi să încurajeze echipele favorite. Din exterior, ei au fost actorii unor improvizaţii teatrale redutabile, savuroase şi de natură să stimuleze socializarea.

In seara în care Franţa a cîştigat cu un scor neobişnuit de mare în faţa Islandei, pînă pe la ora două sau trei noaptea oraşul a intrat într-o veritabilă fiestă, concretizată în special prin urlete viscerale şi printr-un concert continuu de claxoane. Spectacolul sonor s-a repetat cînd Franţa a cîştigat, cu o surprinzătoare uşurinţă, în faţa Germaniei.

Noaptea trecută însă la Avignon a fost linişte, în ciuda marii decepţii.

Ceea ce constat însă, personal, ca fenomen mediatic, aproape la fiecare  competiţie cu o astfel de miză, este exaltarea jurnaliştilor care uită de fapt că au în faţa lor o manifestare sportivă. Duminică dimineaţă o parte a presei a dedicat numere speciale echipei franceze, ceea ce este în definitiv normal. Unele titluri însă m-au făcut să zîmbesc. De exemplu, cotidianul La Provence scria pe prima pagină: “Purtaţi de un întreg popor scăldat într-o dulce euforie, albaştrii au de scris o ultimă pagină de istorie, să-şi cîştige finala acestui Euro care este al lor, în faţa Portugaliei, în seara aceasta, pe Stadionul Franţei”.

O anumită exaltare patriotică se insinuează mai întotdeauna în comentariile presei, ceea ce deplasează miza sportivă spre alte zone… Instrumentalizarea politică a sportului nu este nici ea departe, această tentaţie există mai ales în ţări unde moralul populaţiei este scăzut pe fondul numeroaselor crize. Tot în cotidianul La Provence am dat peste acest titlu, scris cu litere mari pe prima pagină “Allons z’enfants…” (care este un vers din imnul naţional, La Marseillaise).

Sau, în altă publicaţie, Le Journal du Dimanche: “Istoria se scrie acum între ei” (era vorba de echipa Franţei şi de echipa Portugaliei). Nimeni nu se teme de fapt de ridicol cînd comentează astfel de finale, iar cuvintele mari curg ca un torent. “La un pas de gloria supremă”, “Albaştrii în faţa destinului lor”, “Să ne înscriem numele în istorie”… Aş putea cita multe astfel de fraze care pe mine personal mă fac să zîmbesc. Ele au însă o menire specială: presa se vinde mai bine cînd factorul exaltare este prezent, cu atît mai mult cu cît la acest ingredient nu se poate recurge chiar în fiecare zi, pentru că şi-ar toci forţa de impact. Aceste titluri mai au rolul de a hrăni emoţia colectivă şi fac parte din spectacolul lingvistic care însoţeşte sportul.

Un alt spectacol pe care l-am remarcat în cursul acestui Campionat european de fotbal este…  feminizarea în creştere a tribunelor. Femei tinere şi frumoase s-au remarcat în grupurile de suporteri, iar camerele de luat vedere s-au concentrat deseori pe astfel de chipuri, cu forme atragătoare... Soţiile jucătorilor au avut şi ele un rol mediatic de jucat, de altfel acesta devine tot mai pronunţat în presa populară.

Astăzi presa franceză face, cu multe accente amare, analiza meciului de duminică seară. Reţin această analiză din Libération: nu capetele de afiş şi marile vedete au strălucit în acest campionat, ci echipele sudate în care fiecare jucător şi-a îndeplinit misiunea, ca um soldat disciplinat, dovadă că portughezii au cîştigat finala fără Ronaldo, rănit şi scos de pe teren foarte repede.

O lecţie, poate, pentru viitor şi mai ales pentru industria încă înfloritoare a transferurilor de jucători vedete, cu sume indecent de mari.