Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


“Damnaţii” – impresionant spectacol de deschidere la Avignon

damnes_1_160702_rdl_1843_0.jpg

"Damnatii", regia Ivo van Hove
Sursa imaginii: 
credit foto: rfi.fr

Regizorul Ivo van Hove recurge la mijloace tehnice destul de sofisticate pentru a povesti alunecarea în infern a familiei de mari industriaşi Essenbeck, în anii nazismului. Mai precis, el utilizează tehnica video pentru a filma tot, tot timpul, din unghiuri mereu diferite, cu cameramani care se deplasează printre personaje, la fel ca nişte arbitri printre jucătorii unui meci de fotbal. Tehnica video este justificată cu atît mai mult cu cît în “Damnaţii” săi Ivo van Hove reia povestea filmului cu acelaşi nume realizat de Luchino Visconti în 1966.

Povestea poate fi deci văzută din două unghiuri diferite: spectatorii urmăresc ceea ce se întîmplă pe imensa scenă din curtea Palatului Papal, dar şi pe ecranul imens instalat în fundal. Iar uneori ceea ce se întîmplă pe ecran este mai interesant decît ceea ce se întîmplă pe scenă, în măsura în care pe ecran apar detalii, expresii, feţele personajelor în prim-plan.

Regizorul belgian de origine flamandă mai reuşeşte însă ceva, şi anume să creeze impresia că toată lumea este spionată, ceea ce sugerează atmosfera de teroare din anii instalării la putere a nazismului în Germania. Spectatorii se simt chiar prizonieri între zidurile palatului papal, ceea ce, iarăşi, suscită un fel de frison. In paranteză fie spus, Palatul Papilor a fost, după Revoluţia franceză, cazarmă dar şi închisoare. Memoria celor deţinuti pe vremuri între aceste ziduri este, deci, înscrisă în pietre.

După fiecare act al piesei, care marchează un nou pas spre oroare precum şi moartea unui nou membru al familiei de mari industriaşi germani, luminile se aprind în tot spaţiul de spectacol. Regizorul le impune spectatorilor un moment de reflecţie emoţională, camerele de luat vederi sunt îndreptate spre ei şi spectatorii se văd ei înşişi pe marele ecran de pe scenă. O manieră, pentru regizor, de a-i întreba: “ce aţi fi făcut voi într-o astfel de situaţie? Aţi fi acceptat monstruozitatea, victoria răului, crima politică, manipularea, supunerea totală, spălarea pe creier?”.

Spectacolul nu-l lasă deci pe spectator să rămînă doar în rolul de martor pasiv, ci îl îndeamnă la un fel de autoexaminare a conştiinţei.

“Damnaţii” este un spectacol cu multe scene care implică nuditate, acte de sadism şi tortură, iar uneori sunt sugerate chiar acte de pedofilie. Unul din membrii familiei Essenbeck este un fel de Richard al III-lea, parcă şi mai crud, în orice caz infinit mai pervers decît personajul shakesperian. El este şi cel care reuşeşte pînă la urmă să devină stăpînul absolut al imperiului industrial pus în slujba naziştilor, ceea ce nu-l scuteşte de un fel de alunecare spre demenţă. Intr-o scenă finală îl vedem gol, punîndu-şi cenuşă în cap şi trăgînd cu o mitralieră spre public.

Această ultimă secvenţă trimite evident şi spre fenomentul terorismului, fără să-i înţelegem însă prea bine sensul. Vrea să spună Ivo van Hove că toţi suntem în primejdie dacă îi lăsăm pe demenţi să ia puterea? Sau personajul vrea să pedepsească o masă de oameni care, prin pasivitatea lor, a permis ascensiunea răului? Acest element de ambiguitate ţine de natura teatrului şi îndeamnă la reflecţie.

Presa franceză a fost foarte laudativă cu acest spectacol, considerat ca un exemplu de teatru politic “famboiant şi liric”. In ce mă priveşte, m-am simţit puţin ostaticul unui demers cam prea didactic. Sigur, regizorul a recurs la mijloace de o mare diversitate şi de o mare eficienţă vizuală pentru a ne povesti această fabulă istorică.

Totuşi, povestea este una cu sens unic, practic fără suspans pentru că toată lumea ştia la ce trebuia să se aştepte. Mesajul este şi el extrem de limpede şi chiar şcolăresc, de genul “atenţie, istoria riscă să se repete iar voi veţi fi viitoarele ei victime”. Aş spune deci că am văzut un spectacol mai mult cerebral, necesar fără îndoială, impecabil ca formă, dar care nu suscită acei centri emoţionali care te fac apoi să reflectezi încă şi mai mult la cele văzute”.