Avignon: Angelica Liddell sau gustul provocărilor extreme

 Provocarea ca vocaţie

“Ce aş face, eu, cu sabia aceasta?” se intitulează spectacolul, titlu destul de enigmatic. Din caietul program spectatorii pot afla însă, încă înainte de începerea reprezentaţiei, că Angelica Liddell îşi propune un fel de reflecţie în jurul unui triunghi de concepte: frumuseţea, erotismul şi moartea. Spectacolul se deschide cu un citat din Emil Cioran, filozoful de origine română, citat proiectat pe un ecran. In seara în care am văzut eu spectacolul publicul a rîs cu amabilitate citind fraza respectivă, care este de fapt una dintre cele mai critice scrise de Emil Cioran la adresa Franţei şi a francezilor. El spune, de fapt, că francezii s-au complăcut întotdeauna într-o “universalitate strîmtă” şi că n-ar fi putut da niciodată un Shakespeare, un Michelangelo sau un Bach.  “Franţa se pregăteşte pentru un sfîrşit decent”, este ultima propoziţie a citatului, după care apare pe scenă Angelica Liddell într-o superbă rochie lungă de seară. Angelica nu rămîne însă multă vreme îmbrăcată, din cîteva mişcări ea se dezbracă, se expune goală şi îşi exhibă sexul în faţa spectatorilor.

Imi este destul de greu să descriu aici cu lux de amănunte ce se mai întîmplă pe scenă în cele trei ore şi jumătate de spectacol. Cu puţină indulgenţă aş putea spune că Angelica Liddell nu se teme de nimic, sau îşi propune chiar să meargă cu gesturile obscene pînă la dezgust. De altfel toţi actorii implicaţi în acest spectacol evoluează aproape tot timpul goi, opt actriţe-dansatoare, trei actori japonezi, şi alte cîteva apariţii fulgurante, printre care o femeie bătrînă care îşi expune şi ea goliciunea.

Aş putea spune, în două cuvinte, că regizoarea catalană ne povesteşte delirul unei psihopate fascinată de canibalism şi de violenţa extremă. Ea evocă de altfel cu detalii macabre cazul unui japonez care, în 1981, la Paris, a ucis şi a mîncat o studentă olandeză.

La un moment dat este vorba şi despre atentatele de pe 13 noiembrie 2015 din Franţa, dar fără ca subiectul să fie aprofundat. Angelica Liddell, care este şi autoarea textelor spuse pe scenă, pare că se auto-psihanalizează în faţa spectatorilor pe care îi şi insultă din cînd în cînd acuzîndu-i că sunt nişte marionete ale societăţii întrucît nu au curajul să guste frisonul violenţei.

In cursul celor trei acte ale spectacolului Angelica Liddell vorbeşte mult, delirează, urlă, spune lucruri de natură să stupefieze orice om normal, recurge la un limbaj scatologic… Din cînd în cînd, cu un simţ pronunţat al contrapunctului teatral, propune însă şi scene de o mare frumuseţe, mizînd tot pe cele opt fete goale şi pe bucăţi muzicale clasice celebre. S-ar crede că regizoarea încearcă să vadă pînă unde se poate merge cu provocarea, care sunt limitele ultime de la care spectatorii s-ar revolta în faţa prestaţiei ei. Unii se ridică de altfel şi pleacă, dar 90 la sută din spectatori rămîn totuşi pînă la capăt, curioşi să vadă ce surprize le mai rezervă Angelica Liddell cea teribilă. Intr-una din scenele finale Angelica se întinde goală pe scenă iar un personaj masculin vine şi urinează pe ea. Probabil că mulţi dintre cei prezenţi se întreabă atunci, cum am făcut-o şi eu, dacă nu cumva regizoarea nu merge prea departe cu “demersul ei artistic” şi dacă nu cumva teatrul nu este deturnat, în cazul ei, spre demenţă. 

O lungă tradiţie europeană în materie de provocări artistice

De altfel un cronicar de la cotidianul Le Monde scrie că Angelica Liddell se apropie de data aceasta, în acest spectacol, în mod periculos, de nebunie. Iar publicaţia Télérama o desfiinţează fără menajamente pe regizoare. Titlul articolului este “Avignon: Angelica Liddell, provocarea pînă la dezgust”. Provocările la Avignon sunt însă monedă curentă, dovadă că publicul le acceptă.

Există o lungă tradiţie a provocării în teatral european. De altfel Europa este singurul continent unde există acest fenomen. Aş spune că totul a început cu o sută de ani în urmă cînd, în contextul primului război mundial, dadaiştii s-au revoltat şi au dinamitat toate criteriile în artă. Reamintesc că printre dadaiştii de la Cabaretul Voltaire, la Zürich, se aflau şi mai mulţi artişti veniţi din România, printre care Tristan Tzara şi Marcel Iancu.

Tot Europa este continentul unde a apărut termenul de avangardă, ceea ce este sinonim aproape cu provocare. In toate domeniile disciplinelor artistice, avangardiştii au vrut să dinamiteze regulile, să intrige, să deranjeze, să nu ţină cont de interdicţii şi de tabuuri. Iar Franţa a fost prin excelenţă un spaţiu de azil, de refugiu, de libertate şi de creaţie pentru avangardişti. Nimeni nu se miră deci de nimic în ziua de azi în Franţa, de unde şi o anumită placiditate a publicului. Personal am văzut însă cum uneori la Avignon publicul, la sfîrşit, mai fluieră în loc să aplaude, deci îşi exprimă nemulţumirea. Nu este cazul însă cu Angelica Liddell, pe care am impresia că publicul o iubeşte de fapt, o apreciază pentru feminismul ei agresiv şi pentru extravaganţa sa fără margini.

Pe de altă parte festivalul de la Avignon, vorbesc de secţia oficială, a devenit un fel de laborator al tuturor experimentelor, cu bani mulţi şi cu tehnologie pusă în slujba unor demersuri mai degrabă avangardistice. In urmă cu cîţiva ani un alt artist care provoca tot felul de controverse la Avignon era coregraful şi plasticianul flamand Jan Fabre. In 2009 el avea la Avignon un spectacol intitulat “Orgia toleranţei”. Si tot atunci Télérama scria că Jan Fabre nu ştie el însuşi ce vrea să spună prin demolarea tuturor interdicţiilor posible (el evoca, printre altele, o anumită “eleganţă a naziştilor”).

Există deci, în teatrul contemporan, un fel de competiţie între unii provocatori profesionişti, iar din această competiţie rezultă în fiecare an spectacole şi mai violente, şi mai stupefiante, şi mai deconcertante.

Din păcate, acest “curaj” al provocatorilor profesionişti mi se pare deseori un fals curaj. In Occident ai voie să fii nihilist, declinist, să scuipi peste toate valorile creştinismului, umanismului şi ale democraţiei, să cultivi ura de sine şi dezgustul metafizic, să te declari anti-capitalist şi să demolezi la nesfîrşit gustul aşa-zis burghez sau ticurile societăţii de consum. Angelica Liddell se referă în spectacolul ei şi la atentatele de pe 13 noiembrie 2015, dar un abordează o singură secundă problema violenţei islamiste.

De altfel nu văd la Avignon spectacole care să aibă curajul să abordeze direct problema islamului, a radicalizării islamiste, a noii forme de fascism care vine dinspre islamul radical. Cind vine vorba de acest subiect, artiştii provocatori tac sau nu ştiu ce să spună. Le este oare frică de eventuale “repercursiuni”, să nu devină ţinta unor agresiuni din partea islamiştilor radicali? Nu ştiu. Semnalez însă un spectacol interesant în OFF, “Domnul Ibrahim sau florile Coranului”, de Eric Emmanuel Schmitt. El şi joacă în acest spectacol, iar într-o discuţie pe care am avut-o cu el mi-a spus că uneori a jucat piesa cu bodyguarzi la uşa teatrului şi în culise.  Deşi subiectul piesei este relativ tandru: prietenia, într-un cartier parizian, dintre un copil evreu căruia îi lipseşte dragostea părintească şi un vînzător arab.