Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (87)

Când scriam biografia lui Antoine de Saint-Exupéry, printre personajele ieşite din comun, extravagantes par leur vie et par leur histoire, cărora destinul le dăduse prilejul să trăiască drame uriaşe ou bien des aventures éblouissantes, un surtout m’intriguait, dont je n’avais jamais entendu parler. Aşi fi vrut să-l cunosc mai bine sans que mes différentes occupations me permettent d’aller en bibliothèque et faire des recherches care pentru moment nu puteau fi decât pur teoretice, o asemenea istorie neavându-şi locul în romanul pe care-l scriu în momentul de faţă.  Găsesc însă în librării, publicată la editura Barillat, o carte care povesteşte viaţa acestei Nathalie Paley en sorte que je peux satisfaire ma curiosité à peu de frais.

Fireşte, bănuiam că imaginea pe care şi-o făcuse despre această femeie Antoine de Saint-Exupéry şi pe care ne-o transmite prin scrisorile pe care i le adresa, şi care ne-au parvenit era strict literară, qu’il se chauffait la tête, comme on dit quand il lui écrivait : « J’étais épars et malheureux : rassemblez-moi. J’étais aveugle : éclairez-moi. J’étais tout sec : faites-moi généreux de mon amour. Ne me fais pas très mal si cela n’est pas très utile, et sauve-moi de t’en faire jamais » sau, cu altă ocazie, când, e adevărat, se simţea cam singur, suferea de colecistită şi, departe de mai multele femei pe care i se părea că le iubeşte, simţea nevoia să-nlocuiască bucuria sensuală prin excitaţii literare : « Et puis cette lumière de lait et de miel que vous versez tout entière et qui fait qu’ouvrir votre robe est doux comme la pointe du jour. Pointe du jour, mon amie, mon amour, j’ai besoin de vous respirer. »

Sub numele burghez de Nathalie Paley se ascunde Nataşa Pavlovna, principesă Paley, contesă von Hohenfelse, une din nepoatele ţarului Alexandru al II-lea care n-a recunoscut căsătoria fratelui său, marele duce Paul Alexandrovici, cu o roturière, Olga Karnovitchi, fille du médecin de la cour, déjà mariée avec un officier dont elle doit divorcer pour épouser son amant qui est banni et envoyé en exil à cause de cette union inconvenante.

Nu contează. Fapt este că, născută în 1905 la Paris unde-şi petrece primii ani de viaţă într-un lux uşor de imaginat, Nathalie Paley revine în Rusia cu toată familia în 1913, ţarul Nicolai al II-lea iertând unchiului său căsătoria nepotrivită. Les coups de sort commencent, comme on pouvait s’y attendre, à la Révolution de 1917. Son père et son frère son exécutés. Brutalisée et violée à douze ans, Natacha s’enfuit, traverse à pied et dans la neige le lac Ladoga gelé, arrive en Finlande puis en France, suivie par sa mère. La vie n’est plus ce qu’elle était, mais reste agréable entre leur maison de la rue de la Faisanderie et leur villa de Biarritz.

De fapt, aici începe uimirea mea, naivă, recunosc : Nathalie, subţire ca un lujer, blondă, cu trăsături plăcute, devine o prezenţă mondenă. E manechin, angajată de casa de mode a celui care-i va deveni soţ numai pe hârtie, un homosexual care-şi revendică şi afişează diferenţa, cum va fi şi cel de-al doilea soţ al ei. Oarecum manechin, oarecum actriţă, oarecum model pentru tot soiul de artişti de avangardă, Nathalie se drogue, se plaît à se montrer et mène une vie particulièrement vide – certes, peut-être pas de son point de vue, nu pot şti, dar din punctul de vedere al romancierului care încearcă să dea o menire suferinţei şi care, citind biografia principesei de Paley, e uluit de stupiditatea plină de vanităţi a unei păpuşi de porţelan, o paiaţă de lux, un personaj fără legătură cu suferinţele îndurate.

Trebuie să acceptăm ideea şocantă că suferinţa, a indivizilor dar şi a popoarelor, e uneori inutilă, că nu-i face pe oameni mai buni, mai înţelepţi, mai generoşi, mai adevăraţi, mai demni de cele îndurate. Que de fois n’ai-je constaté que ceux qui sortaient de prison et affichaient leur souffrance comme une médaille de résistant, étaient restés de pauvres gens qui méritaient sans doute notre compassion, dar în nici un caz respectul nostru ! Ceea ce se adevereşte şi-n cazul unor suferinţe colective care nu dau electoratului o viziune mai generoasă, mai largă, mai în măsură să secrete o clasă politică la înălţimea durerilor de ieri.

Une classe politique, o pătură diriguitoare, qu’il convient de sanctionner cu o severitate sporită pentru că e nedemnă de ce-am trăit.