Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (91)

123_2371_rt8.jpg

Tren turistic în Corsica
Image source: 
credit foto: train-corse.com

La Corse, de la un ţărm la altul. Toamna bate la uşă, ceea ce nu înseamnă că trebuie să uităm amintirile de vacanţă. Scriitorul Virgil Tănase ne evocă impresii din Corsica, într-un registru comparativ cu unele ţinuturi din România, deşi Corsica rămîne unică în multe privinţe, inclusiv în ce priveşte modul în care corsicanii încearcă să-şi păstreze identitatea.  

Trecerea e suficient de bruscă, schimbarea peisajului suficient de spectaculoasă şi împrejmuirea suficient de bine conturată pour réaliser d’emblée que cette partie de la France est effectivement une terre étrange et que tout ce que l’on raconte sur ses habitants nu sunt, poate, numai poveşti. Avem şi noi muntenii noştri, cu apucături mai aspre venite, cel puţin în parte, din confruntarea cu condiţiile vitrege ale locurilor difiiciles d’accès et où les tempêtes de l’été sont aussi rudes que le froid de l’hiver. Mai la vale şi mai îndulciţi, delurenii, qui descendent souvent en rase campagne où ils font bon ménage avec les agriculteurs dont les mœurs sont différentes des leurs, şi diferite şi de-ale ostrovenilor care-şi clădesc viaţa orânduind-o după regulile mării, altele decât ale celor care s-au născut pe-un ţanc de munte unde totul e primejdie şi sălbăticie.

Ici des montagnes aussi hautes que celle de Făgăraş surgissent directement de la mer. Nu tu şes, nu tu colnice duioase, nu tu zăpodii, nimic în măsură să modereze contrastul.  Le petit train sur voie métrique et aux grandes fenêtres panoramiques qui prennent la courbure du plafond pour vous laisser voir dans toute sa somptuosité le paysage, te duce în câteva minute de la ţărmul prăjit de soarele Mediteranei în mijocul unor înălţimi atât de abupte încât te ia cu ameţeală. Râul care a despicat muntele e atât de mărunt încât nici nu-şi merită numele de fluviu, ceea ce este de fapt. Călcătura lui e prea strâmtă ca drumul pe care şi l-a croit să fie o « vale » şi nu un « pas ». Bref, Corsica este un munte în mijlocul mării. Ses habitants, même du temps où il ne descendaient jamais des hauteurs, savaient qu’ils ont, pour ainsi dire les pieds dans la mer.

De la gare d’Ajaccio, toute petite comme il convient pour l’unique ligne de chemin de fer qui part d’ici pour traverser en biais l’île, nici n-apuci să te aşezi bine şi, ajuns la Mezzana, începe suişul anevoios al trecătorii. Trenul urcă din greu şi străbate nenumărate tunele dintre care cel mai lung, de aproape patru kilometri, îl scoate la Vizzavona, o staţiune de munte situată la o altitudine de peste o mie de metri. Între Venaco et Pogio Riventose la vallée tantôt s’élargit, tantôt se rétrécit au point que le chemin de fer frôle le précipice au fond duquel on aperçoit le fil d’eau qui nous sert de guide.

Uneori câteva case răzleţe suspendate pe-un balcon al muntelui. Entre les rochers nus, le maquis : o vegetaţie de arbuşti deşi şi ţepoşi, de tufişuri care-şi împletesc strâns crengile întortochiate, de ierburi lemnoase şi încâlcite, un hăţiş prin care nu se trece şi în care te poţi ascunde încredinţat că nimeni nu te poate dibui nici dacă trece la un pas de tine.

De aici acest sentiment propriu, qui nourrit amplement la littéraure et la légende, de l’exaltation à la caricature, de Prosper Mérimée la « Asterix în Corsica », ayant, certes, au centre la figure mythique de Napoléon, sentimentul în acelaşi timp al primejdiei venite dinafară, de la cei care vor să te supună, et de l’isolement, neputând conta pe nimeni. Sentimentul impunităţii, cei care au stăpânit insula, n’ayant jamais réussi à imposer leur loi au-dela du littoral, dans le maquis, le plus formidable refuge ; mais justement parce que cette impunité nu poate să nu-şi aibă şi ea o lege, domneşte aici de secole o morală crudă a onoarei.

După Corte, capitala efemerei republici corsicane, trenul coboară până la Ponte Lecca, de unde se ramifică linia spre Calvi, în timp ce linia principală continuă spre ţărmul de est unde se află Bastia, mic port genovez accroché lui aussi, depuis la fin du Moyen âge, au flanc d’une montagne. Un trajet de quelques heures, mais étrange leçon du rapport entre le pays et ces hommes ! care rămân în continuare o identitate de piatră într-o Franţă qui, soit dit en passant, après les avoir méprisées, semble soudain avoir plus d’intérêt pentru trăsăturile care constituie axul moral al unei colectivităţi.

Aujourd’hui la Corse n’est plus tellement une terre d’indépendance cât mai ales o lecţie despre cum se poate păstra demnitatea naţională într-un ansamblu politic mai amplu şi divers.

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (91)