Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ion Mihăileanu:"Teatrul românesc e unul dintre cele mai bune din lume"

Jurnalistul, scenaristul si omul de litere Ion Mihàileanu va fi omagiat pe 26 septembrie 2016 la ambasada României din Franta

Luni 26 septembrie, la sediul ambasadei României din Franţa, e organizată o seară dedicată lui Ion Mihăileanu, astăzi în vârstă de 95 de ani. Ceremonia are loc cu ocazia traducerii în franceză a cărţii "Portrete de actori". Om de litere, jurnalist şi scenarist, stabilit de câteva decenii la Paris, Ion Mihăileanu - pseudonimul lui Mordechai Buchman - este şi tatăl regizorului franco-român Radu Mihăileanu. Intr-un interviu acordat colegului nostru Vasile Damian, Ion Mihăileanu evocă viaţa sa din România şi apoi din Franţa, actorii pe care i-a cunoscut, figurile scenei care l-au marcat cel mai mult şi, bineînţeles, pasiunea sa pentru teatru.

Ion Mihăileanu:

Tatăl meu, care era mic negustor de lemne, nu prea avea această vocaţie în schimb avea vocaţia să facă teatru. Intr-un mic orăşel din Moldova, aproape de Iaşi, a constituit deci o mică trupă formată din prieteni. A scris apoi nişte mici scenete vesele cu ce se întâmpla prin târg şi au început să joace pe o mică scenă din orăsel. Au făcut chiar şi un turneu în jurul acestei localităţi pe nume Podul Ilioaiei. Asta a fost deci povestea cu tata. Se poate transmite genetic aşa ceva? Nu ştiu, nu cred, dar adevărul este că tatăl meu iubea teatrul şi făcea teatru.

Reporter:

Si vă ducea la teatru? Mergeaţi la teatru la Iaşi?

I.M.:

Bineînţeles! Iaşi era centrul, era capitala Moldovei, era un teatru foarte bun acolo. In felul acesta am prins gustul de teatru. Am început să merg la teatru şi pe la 13-14 ani am văzut nişte actori foarte cunoscuţi din Iaşi: Constantin Ramadan care era un mare, un excelent comic, şi Miluţă Gheorghiu care juca în Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri.

Rep.:

Si aşa aţi ajuns să scrieţi despre teatru…

I.M.:

Aşa a început să-mi placă teatrul. Adevărul este că aveam ceva în mine de actor. Am încercat şi eu să devin actor. M-am prezentat la un concurs pe vremea comuniştilor dar eu eram redactor-şef adjunct al revistei Contemporanul. Trebuia deci să cer aprobare şi am cerut-o ministrului culturii din aceea vreme, Constanţa Crăciun. Mi-a zis: "Cum, tu ziarist, vrei să te faci actor? Nu, n-ai voie!" Eu totuşi m-am dus la concurs şi am jucat un personaj din Cehov dar ea, ministra, era prezentă în sală. In clipa în care m-a văzut pe scenă a strigat "Daţi jos cortina!" şi cu asta s-a terminat dorinţa şi cariera mea de teatru. Asta nu m-a împiedicat mai târziu să am o iubită care mi-a spus: "Mă, dar tu joci teatru tot timpul!"

Rep.:

Spuneaţi în introducerea cărţii Dvs. că dacă românul e născut poet, el e născut şi actor…

I.M.:

Exact. Românul are capacitatea formidabilă - şi pe care nu o are niciun alt popor - de a-şi schimba părerea de la o zi la alta, doar în mod aparent însă. Românul a trăit ani şi ani şi ani de prigoane, de ocupaţii, rusă, germană, turcă, tătară, şamd. A trăit deci foarte greu. Si atunci ce făcea? Nu putea să spună adevărul deci juca teatru, adică spunea altceva decât ceeace credea. De aceea eu sunt de părere că teatrul românesc e unul dintre cele mai bune din lume! Teatrul englez e foarte bun, teatrul rus e iarăşi foarte bun, teatrul polonez şi stop! Apoi cine vine? Teatrul românesc!

Rep.:

Aţi mai fost la teatru în România?

I.M.:

O singură dată… Se pare că ies, că apar noi talente. Nu e aşa uşor să ajungă tinerii de azi la înălţimea celor despre care am scris eu…Erau mari, imenşi actori. Unii era născuţi actori, n-aveau nevoie de nicio cultură pentru că erau naturali. Alţii erau intelectuali, ca Radu Beligan, care era cel mai intelectual şi mai cult dintre ei. In plus, Beligan era cunoscut şi în Europa. Un exemplu: piesa Rinocerii a lui Eugen Ionescu, s-a jucat şi la Bucureşti şi la Paris. La Paris, un celebru actor, care avea şi un teatru al lui, Jean-Louis Barrault, juca rolul lui Bérenger. La Bucureşti, rolul era interpretat la teatrul de Comedie - unic în lume - de Radu Beligan. Au plecat cu piesa Rinocerii în turneu. Eu pe vremea aia lucram la ziarul Contemporanul şi am publicat un interviu cu Eugen Ionescu în care îl întrebasem: "Ce credeţi despre interpretarea lui Beligan?" şi mi-a răpuns: "E mult mai bună decât a lui Jean-Louis Barrault!" Iată doar un mic exemplu privind calitatea actorului român.

Radu Mihăileanu, unul dintre fii mei, a lucrat cu mulţi actori români. Intotdeauna caută pretextul ca să introducă în distribuţie actori români pentru că ştie că sunt foarte buni. De pildă în filmul Trahir rolul comisarului politic e jucat de un actor român. Credeai în fiecare secundă că e un comisar politic oribil.

Rep.:

La ceremonia de la ambasadă va veni, din România, Ion Caramitru, preşedintele Uniter şi director al Teatrul naţional din Bucureşti. Aţi scris acum aproape 40 de ani desre el, mai exact în 1977, în revista Luceafărul. L-aţi mai revăzut de atunci?

I.M.:

Nu…

Rep.:

Si ce o să-i spuneţi luni seara la ambasadă?

I.M.:

Cred că o să-mi spună el mie, nu eu lui. Traducătoarea mea o să citească textul meu scris atunci despre Caramitru…

Rep.:

Scriaţi atunci aşa despre el : "Greu de imaginat vreodată într-un rol vulgar. Structura sa intimă este domnească, princiară. Ai zice că e venit de pe altă planetă"…

I.M.:

Frumos spus. Parcă n-ar fi de mine! (râsete)

Rep.:

Care dintre actorii pe care i-ati cunoscut, v-a marcat cel mai mult?

I.M.:

Cel care m-a marcat cel mai mult a fost marele, imensul actor George Constantin. Cred că lui i-am făcut unul dintre cele mai bune portrete. A jucat în Furtuna lui Shakespeare - mi-amintesc şi acum cât de fantastic a fost! Un imens actor. Dar au fost şi mulţi alţi actori foarte buni şi de aia mi-e greu să aleg. Si totuşi l-am ales pe acest George Constantin.

Rep.:

De când sunteţi în Franţa, bănuiesc că aţi mers mult la teatru…

I.M.:

Nu, n-am mers la teatru. In primul rând pentru că eu când am venit aici, nu aveam un ban în buzunar iar teatrul nu e ieftin aici. In plus, trebuie să mărturisesc că eu consider incomparabili superiori actorii români actorilor francezi. Francezii sunt în marea lor majoritate actori de salon. Apoi, nu eram aşa de atras, de doritor ca să văd teatru francez. Literatura franceză e însă altceva decât teatrul….

Rep.:

V-aţi interesat vreodată şi de actorii de cinema?

I.M.:

Mă interesează foarte mult cinema-ul şi am fost foarte des la filme. Nu se compară însă nici cinema-ul francez cu ceeace era pe vremea aceea în alte părţi, de exemplu cinema-ul italian care era cel mai bun din lume. Apoi cinema-ul englez, cel american şi cel rus. Chiar pe vremea lui Stalin au fost nişte filme ruseşti curajoase, geniale. Cinema-ul francez mi se părea ca un cinema de salon…

Rep.:

Aţi participat cel puţin o dată la realizarea unui film, la Duminică la ora şase, de Lucian Pintilie…

I.M.:

Am scris scenariul acelui film. Povestea unei iubiri tragice în timpul războiului. Jucau printre alţii, Irina Petrescu - sfântă să-i rămână memoria pentru că a murit foarte tânără! - şi Dan Nuţu care a emigrat pe urmă şi a devenit actor în Germania.

Lucian Pintilie era considerat atunci ca fiind cel mai bun regizor român. Eu l-am ales pentru că publicasem scenariul în revista Steaua din Cluj, textul fiind considerat cu valoare literară. Regizorul a făcut apoi unele modificări - lucru normal - şi se pare că filmul rezistă şi astăzi, îti transmite sentimentul tragic al iubirii.

Eu nu eram însă prieten cu Pintilie, eram mult mai apropiat de Liviu Ciulei care era la un moment dat directorul teatrului Bulandra. Am cunoscut-o dealtfel şi pe doamna Bulandra şi nu o pot uita, eram foarte aproape de ea. Am făcut parte şi din consiliul de conducere al teatrului Bulandra. Bulandra vroia să moară pe scenă, ăsta era visul ei. Nu cred că ăsta e visul fiecărui actor… As spune mai degrabă că visul fiecărui actor era să trăiască, nu să moară. Dar ea avea o anumită vârstă, cred că avea vârsta mea şi încă mai juca pe scenă..

Rep.:

… şi a murit pe scenă?

I.M.:

Nu, n-a murit pe scenă. A murit de bătrâneţe, avea 90 şi ceva de ani. Eu am 95 de ani şi azi-mâine pot să mor. Nu am impresia că o să mor însă aşa de repede, am ceva în mine care mă ţine în viaţă….

Rep.:

Ce e acel ceva care vă ţine în viaţă?

I.M.:

Iubirea. Iubirea copiilor şi a nepoţilor mei. Am doi băieţi care fiecare a reuşit în felul lui - Dan, inginer şi Radu, nu mai e nevoie să spun - şi am şi patru nepoţi care fiecare a reuşit déjà. Unul e la institutul de fizică, altul e actor de filme - joacă într-un serial poliţist care e difuzat la televiziunea franceză. Cred că are talentul înnăscut, îl moşteneşte pe tatăl meu, adică pe străbunicul lui. E deci singurul din familie actuală care va reuşi să fie actor chiar dacă toţi am dorit să fim actori. De aici îmi vine atracţia de a scrie despre teatru!

 
Ion Mihăileanu:"Teatrul românesc e unul dintre cele mai bune din lume"