Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (92)

churchill1_0.jpg

Statuia lui Churchill la Londra
Image source: 
credit foto: rfi.fr

Dernier regard al tatălui Anei Blandiana.

Uneori mase mari de oameni pot fi astfel manipulate încît moartea unui lider este considerată ca un fel de sfîrşit al lumii. Istoria demonstrează acest lucru, ca şi mărturiile celor care au "trăit" moartea lui Stalin sau a lui Mao… Si schimbarea conducătorilor apare uneori ca un veritabil cutremur social, mai ales că în adîncul lor oamenii speră că schimbarea înseamnă şi ameliorare a condiţiilor lor de viaţă. Poate că ar trebui să reflectăm mai mult pe această temă, ce este şi ce nu este importat cînd istoria îşi etalează capriciile. O reflecţie în acest sens ne propune şi scriitorul Virgil Tănase în cronica bilingvă următoare.   

« De cum intră pe uşă, me racontait un jour Emil Cioran avec cet air abasourdi qui donnait a son propos une ironie que les mots auraient eu du mal à transmettre, într-atât era de uriaşă simplitatea uimirii în faţa faptelor pe care le relata… ! De cum intră pe uşă, Eugen Barbu, în vizită la Paris, mă-ntreabă înspăimântat că ce-o să se-ntâmple acum. - Pouquoi ? – Păi n-aţi aflat ? - Apprendre quoi ? – A murit ! – Qui ? – Churchill ! – Et alors ?! »

Această măruntă anecdotă este, mi se pare, semnificativă mai puţin pentru viziunea politică a cuiva venit dintr-o ţară totalitară, peu à même de comprendre que les démocraties occidentales fonctionnent selon des mécanismes où les personnalités, même éminentes, ne font pas l’histoire, că regulile de funcţionare ale acestui tip de societate nu se pot modifica de la o zi la alta şi că înlocuirea diriguitorilor e lăsată în seama electoratului care schimbă regulat oamenii dar rareori istoria.

La stupéfaction de Cioran était, je me souviens, totale devant ce qui lui semblait une sorte d’incongruité cosmique, de parcă luna şi-ar fi părăsit traiectoria matematică punându-se să joace ţonţoroiul ! Ceea ce-l consternase era faptul că putea fi bănuit de preocupări atât de minuscule, atât de înfiorător de neînsemnate faţă de problemele care-l chinuiau : de ce suntem pe lume ? care e noima acesteia ? cum să ne clădim un rost ? Et bien sûr, encouragé dans cette voie par son ami Eugène Ionesco qui en était obsédé, comment vivre confronté à l’imminence de la mort.

Je me suis rappelé cette histoire en découvrant dans un recueil d’entretiens une autre, particulièrement émouvante et édifiante, pe care o povesteşte Ana Blandiana. Preot, abia ieşit din puşcărie în momentul tardiv al destalinizării României, în octombrie 1964, tatăl ei murea la spital, victimă a unui stupid accident domestic.

Deşi era în comă, inconştient, cu nădejdea poate că sunetele mai puteau ajunge până la el pentru a-l îndemna să se întoarcă la viaţă, fata lui îi adusese un aparat de radio cu tranzistori care era aprins când, ea fiind acolo, la căpătâiul celui care ieşea din viaţă, s-a anunţat la destitution de Nikita Khrouchtchev des fonctions qu’il détenait au sommet de l’Union soviétique.

Dans un pays totalitaire, soumis à un autre pays totalitaire, l’éviction de celui qui détenait tous les pouvoirs pouvait signifier un changement important de la ligne politique, cu consecinţe uriaşe în viaţa de zi cu zi a milioane de oameni. Ana Blandiana, sans même réfléchir, il me semble, elle qui, à vingt ans, était encore aux prises avec les réalités immédiates d’une vie qu’elle se devait de vivre, Anei Blandiana, spuneam, i s-a părut potrivit să-ncerce să-şi aducă tatăl la viaţă strigându-i o veste atât de importantă pentru viaţă. Dar pentru care viaţă ? Părintele ei a deschis ochii şi, povesteşte Ana Blandiana, i s-a citit în privire o imensă uimire că ne putem ocupa de asemenea fleacuri când stăm cu taina morţii deasupra noastră.

Ce qui explique peut-être la stupéfaction que je ressens moi-même lorsque je lis dans l’entretien d’un écrivain, mai precis o scriitoare, alta, que le jour le plus heureux de sa vie a été celui de l’élection du président Johannis. J’ignore si celui-ci est un bon ou un mauvais président dans un système où il n’est, de toute façon, qu’un fonctionnaire. Ce n’est pas la question. Ceea ce mă uimeşte e că fericirea sau nefericirea unui om se poate situa într-o zonă de-o asemenea neimportanţă.

Le regard du père d’Ana Blandiana m’obsède, je le vois sans l’avoir jamais vu, şi-aşi vrea să vă îndemn să vi-l închipuiţi – ceea ce mi se pare a fi singurul lucru demn de misiunea unui scriitor.

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (92)
1307