Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Magritte - magician al enigmelor picturale

elective-affinities-1933.jpg

René Magritte - Afinitatile elective
Image source: 
credit foto: centre Georges Pompidou

Unul dintre cele mai importante evenimente expoziţionale ale toamnei la Paris este retrospectiva Magritte de la Centrul Georges Pompidou. In jur de o sută de tablouri, desene şi alte documente de arhivă sunt expuse pînă pe 23 ianuarie anul viitor, cu un titlu generic incitant: "Magritte - trădarea imaginilor". Matei Vişniec a văzut expoziţia şi ne evocă impresiile.

Sugestia mea, pentru iubitorii de artă aflaţi la Paris şi care vor să ofere două ore universului imaginat de René Magritte, ar fi să viziteze expoziţia într-o zi de joi, cînd este deschisă pînă la ora 23. Atmosfera de noapte amplifică dimensiunea suprarealistă a lumii lui Magritte şi toate interogaţiile şi provocările sale vizuale au o rezonanţă parcă şi mai puternică în sufletul vizitatorulului.

Magritte s-a născut în Belgia în 1898 iar de la moartea sa survenită  în 1967, locuieşte (cel puţin aşa îmi face mie plăcere să cred) chiar în lumea stranie, misterioasă, enigmatică, plină de nelinişte metafizică pe care a creat-o. Pînă acum dicţionarele de artă l-au calificat drept suprarealist, în aceeaşi familie deci cu Salvador Dali sau cu Paul Delvaux.

Retrospectiva de la Beaubourg este acompaniată însă de o nouă abordare critică a lui Magritte, care începe să fie văzut altfel, mai ales în lumina noilor tehnologii şi a revoluţiei vizuale pe care a creat-o imaginea în ultimile decenii. Specialiştii văd acum în René Magritte un pictor conceptual, ba chiar "primul pictor figurativ al gîndirii abstracte"  după cum arată revista Beaux Arts.

El este şi artistul care s-a jucat cu titlurile, tocmai pentru a-l incita pe pirivitor să reflecteze la raporturile dintre imagine şi semnificaţie. Este cazul cu celebrul său tablou intitulat "Trădarea imaginilor" care reprezintă o pipă sub care scrie "Aceasta nu este o pipă". Ceea ce a tulburat multe priviri, dar unii au şi exclamat uşuraţi  "bineînţeles că nu este o pipă dat fiind că est un tablou".

Retrospectiva de la Beaubourg emoţionează nu doar prin acumularea de stranietate ci şi prin poetica acestor raporturi dintre tablouri şi titluri. "Cheia visurilor ", "Vacanţele lui Hegel ",  "Tentativă de imposibil ", "Durata înjunghiată "… Provocările de acest gen sunt o veritabilă plăcdere a simţurilor şi a spiritului la Magritte, şi simţim în spatele lor ceva teatral, pentru că pictorul belgian are două măşti, una care este serioasă şi una care surîde (ca la teatru).    

Organizatorii expoziţiei au avut buna idee de a reuni atît opere emblematice ale artistului dar şi altele mai puţin cunoscute provenind din numeroase colecţii private, ceea ce ne ajută să-l redescoperim pe Magritte. Deşi uneori a fost contestat (Marcel Duchamp spunea, de exemplu, despre Magritte că este un "pompier al suprarealismului"), universul pictorului belgian a rezistat la proba timpului şi şi-a extins sistematic aria de admiratori. Intr-un fel el este şi un pictor popular, deşi nu întotdeauna înţeles.

La Beaubourg, spectacolul oferit de tablourile sale este completat de cel al publicului care încearcă să-i descifreze enigmele. Există o dimensiune didactică în ceea ce ne propune Magritte, şi nu întîmplător copiii sunt foarte receptivi la acest univers întrucît le stimulează imaginaţia şi îi face să-şi pună întrebări interesante.

Am asistat, de exemplu, la următoarea scenă în faţa unui tablou: "mamă, de ce este oul acesta pus într-o cuşcă?" "Aşa a vrut pictorul ", îi răspunde mama, nu foarte inspirată, băieţelului său de şapte ani. "Si cînd se va naşte puiul din ou, înseamnă că va rămîne tot închis în cuşcă?" Iată ce tip de întrebare extraordinară se poate naşte în mintea unui copil în faţa tablourilor lui Magritte, un univers care te face să mergi cu imaginaţia mai departe decît artistul, să imaginezi scenariile posibile ale poveştilor încremenite pe pînză.

Interesul lui Magritte pentru filozofie a fost unul real, nu întîmplător el a purtat o corespondenţă intensă cu Michel Foucault, şi în urma acestor schimburi de scrisori s-au născute de altfel unele tablouri. Dar încă din 1936, cînd a pictat un ou într-o cuşcă şi a intitulat tabloul  "afinităţile elective", Magritte s-a îndreptat spre o artă introspectivă şi interogativă. Iar interogaţiile sale continuă să fie incitante şi pline de prospeţime, fiecare nouă generaţie de iubitori de artă regăsindu-se în ele.

Inchei aceste note cu revelaţia pe care am avut-o ieşind de la restrospectiva lui Magritte. Brusc mi-a venit în minte răspunsul pe care mama ar fi trebuit să-l dea băieţelului de 7 ani. Ar fi trebuit să-i spună ceva de genul : "nu, dragul meu, puiul nu va rămîne în cuşcă, după cum vezi oul este uriaş dar puiul va fi mic şi se va putea strecura printre gratii şi ieşi spre libertate". Poate că ar fi trebuit să intervin chiar eu şi să-i dau această explicaţie copilului…

Dar nu mi-a venit explicaţia în minte la timp. Francezii numesc acest tip de reacţie întîrziată "l’esprit de l’escalier". Altfel spus spiritul se trezeşte şi găseşte replica potrivită nu la masă cînd trebuie să străluceşti în faţa lumii şi a celorlalţi convivi, ci la plecare cînd cobori treptele şi pleci de la dineu, sau de la persoana care te-a invitat…

Ce bucurie însă cînd arta lui Magritte îţi menţine mintea trează şi după ce îi savurezi tablourile şi te minunezi în faţa enigmelor pe care, aproape în joacă, dar cu multă subtilitate, ţi le face cadou…