Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Tăcerea (mediatică) a teroristului de după gratii

132704_couverture_hres_0.jpg

"Jihadul si moartea", Olivier Roy, Editura Seuil
Image source: 
credit foto: éditions Seuil

In Franţa, avocaţii lui Salah Abdeslam, arestat după atentatele de pe 13 noiembrie anul trecut soldate cu 130 de morţi, renunţă să-şi mai apere clientul. Omul care s-a aflat în primul cerc al asasinilor şi în inima conspiraţiei teroriste refuză de fapt să mai vorbească, nemulţumit fiind de condiţiile în care este deţinut. Condiţii denunţate şi de respectivii avocaţi în termeni mai mult decît discutabili.

Un terorist care se consideră „persecutat”

Nimic mai redutabil pentru menţinerea în atenţia mediilor de informare a unui terorist arestat decît un bun avocat. Islamiştii radicali care au comis atentate barbare în ultimii doi ani în Franţa au de altfel un fel de „slăbiciune” pentru mediile de informare, toţi s-au dorit martiri şi au sperat să le apară fotografia pe prima pagină a ziarelor, să se vorbească despre ei (zilnic dacă se poate) pe reţelele de socializare şi eventual să fie consideraţi drept „eroi”.

Salah Abdeslam este singurul individ care a rămas în viaţă din grupul care a comis atentatele de pe 13 noiembrie. Se ştie acum că şi el ar fi trebui să-şi activeze o centură de exploziv, dar nu se ştie clar de ce nu a făcut-o. Să se fi răzgîndit în ultimul moment? Să nu fi funcţionat dispozitivul? După arestarea sa acest francez stabilit în Belgia, în vîrstă de 27 de ani, s-a arătat dispus, într-o primă fază, să facă mărturisiri complete. Ceea ce ar fi fost de dorit, atît pentru mersul anchetei cît şi pentru ca familiile victimelor să-şi poată trăi doliul.

Iată însă că dintr-o dată el se erijează în victimă întrucît autorităţile penitenciare l-au supus unei supravegheri video 24 de ore din 24. „O adevărată tortură psihologică”, spun avocaţii săi. Salah Abdeslam este tratat ca un „animal sălbatic”, ceea ce este „trist pentru un stat de drept”. Sunt afirmaţiile avocaţilor săi, reluate de agenţiile de presă. Mai, mai să-i plîngem de milă, aş spune.

Salah Abdeslam a fost arestat pe 18 martie anul acesta în Belgia şi extrădat pe 27 aprilie în Franţa unde este deţinut în regim de izolare completă nu departe de Paris. Se bănuieşte că individul a furnizat un important ajutor logistic grupului care a operat la Paris şi în jurul stadionului de la Saint-Denis, şi că a condus una din maşinile în care se aflau teroriştii. In cursul anchetei avocaţii săi au încercat să demonstreze că Salah ar fi fost de fapt influenţat de fratele său mai mare, Brahim, care şi-a acţionat centura de exploziv în contextul atacului de la restaurantul Voltaire.

Dincolo de ceea ce spun avocaţii şi de ceea ce comentează acum presa, această poveste a tăcerii în care „s-a retras” Salah pare să fie o nouă tentativă de menţinere a individului în atenţia mediilor de informare. Probabil că Salah Abdeslam consideră că are mai mult de cîştigat din punct de vedere mediatic prin tăcere decît prin mărturisiri.

Radicalizare islamistă sau islamizare a radicalităţii ?

Greu de înţeles resorturile psihologice ale acestui individ, cum sunt greu de înţeles şi mecanismele radicalizării islamiste ale unor tineri de origine musulmană născuţi în Occident sau crescuţi în Occident. Dezbaterea în jurul acestei probleme continuă însă cu intensitate, ea fiind relansată în Franţa de apariţia unei cărţi intitulată „Jihadul şi moartea”. Autorul ei, cercetătorul Olivier Roy, este adeptul unei teorii destul de surprinzătoare: nu suntem în faţa unui fenomen de radicalizare a islamului ci de islamizare a radicalităţii, spune el.

Mai precis, avem de-a face cu o generaţie care se simte marginalizată, care nu se recunoaşte în cultura occidentală şi care îşi detestă părinţii. O generaţie care s-ar fi radicalizat şi revoltat oricum, mai devreme sau mai tîrziu, jihadul fiind doar un catalizator în acest moment. Olivier Roy compară fenomenul cu revoluţia culturală din China. La acea oră tinerii chinezi nu s-au revoltat împotriva unei clase sociale, ci împotriva generaţiei adulte. Ceva asemănător se întîmplă acum şi cu tinerii de origine musulmană care consideră că părinţii lor au practicat un islam „greşit”. Mai există însă, la orginea radicalizării lor, şi fascinaţia morţii, un gust pronunţat pentru nihilism şi pentru punerile în scenă macabre.

Deşi, mai scrie Olivier Roy, nu ei au inventat unele scenarii „gore”, de o violenţă sinistră, cum ar fi decapitările „lente”.  Traficanţii de droguri mexicani au fost predecesorii acestor „tehnici mediatice”. Cotidianul Le Monde dedică două pagini în ultima sa ediţie acestor dezbateri, cu concluzii interogative, în sensul că ni se spune mai degrabă unde s-a greşit pînă acum cu interpretarea faptelor. Radicalizarea nu are o singură cauză, nu poate fi explicată prin concepte de tip „şoc al culturilor” sau „luptă de clasă” şi nici prin retorica revoluţionară. Imense cantităţi de subtilitate analitică sunt furnizate publicului în contextul acestei dezbateri.

Un singur lucru lipseşte la sfîrşit, imaginea clară a strategiei care trebuie adoptată pentru ca terorismul să înceteze.

Tăcerea (mediatică) a teroristului de după gratii