Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Virgil Tănase : Cronica bilingvă – La chronique bilingue (93)

site-george-apostu-81.jpg

George Apostu
Image source: 
credit foto: desteptarea.ro

Scriitorul Virgil Tănase ne evocă figura unui artist român din diaspora de dinainte de căderea comunismului: George Apostu. Sculptor român de mare forţă, care a trăit la Paris şi s-a afirmat în Franţa după a fugit de România lui Ceauşescu.

Ca şi dumneavoastră, nici mie nu-mi vine să cred că se împlinesc acum, în octombrie, treizeci de ani de când murea la Paris George Apostu, necunoscut aici, dans une ville qui ne connaît que ceux qui sont disposés de lui reconnaître le droit d’émettre des arrêts plus compétents et plus définitifs que ceux du Jugement Dernier. Parisul nu-i ştie decât pe cei care-i recunosc dreptul de a stabili glorii eterne care durează până a doua zi, în numele unor principii şi mai eterne de care cei pe care le emit se dezmint avant même d’avoir usé leurs souliers, comme dirait Shakespeare.

J’ai connu George Apostu a Paris, où il s’était établi en 1982, quelques années à peine avant sa mort, în urma unor conflicte cu autorităţile României totalitare, de care nu mi-a vorbit niciodată în momentele pe care le-am petrecut împreună, longeant les rues où nous nous étions rencontrés par hasard, quelquefois dans un troquet ou chez des amis sau, în mai multe rânduri, în atelierul lui dinspre Place Gambetta.

D’ailleurs il parlait peu, Apostu. Il était là, c’est tout. Se contentait de quelques gestes, sobre şi elocvente cum sunt crestăturile trunchiurilor de lemn pe care le încropea uneori din piatră, d’autres fois en métal. Je travaillais à l’époque pour un mensuel de Grenoble dont la rédaction se trouvait dans une annexe de la Mairie,  en  marge du parc où, quant j’avais quelques moments à moi, mă aşezam pe-o bancă în faţa celor trei uriaşi pari de piatră crestată în care George Apostu întruchipa ceea ce el numea Père et Fils sans que l’on sache s’il s’agit d’exalter le tronc robuste qui engendre le fils ou bien de Tatăl Ceresc al cărui fiu suferă pe cruce.

Unul din aceşti „Isus pe cruce” ai lui Apostu stătea dârz în odaia celui mai supărat pe Dumnezeu necredincios, a cărui inexistenţă nu reuşea s-o dovedească, Emil Cioran. Acestuia i se părea că sentimentul pe care i-l comunică această sculptură « que je contemple jour après jour », spune, est du même ordre que celui que ressentait Dostoïevski devant le « Christ mort » de Holbein du Musée de Bâle. Apropierea de Holbein mă încântă : ea îndreaptă, mi se pare, măcar în parte cele două nedreptăţi care i s-au făcut lui Apostu. Prima de a i se fi luat viaţa atât de repede, lipsindu-ne de operele pe care le aşteptam.

L’autre, celle d’avoir été privé d’une notoriété que commençaient à lui apporter les monuments de Grenoble, les « Aquéducs » d’Aix, l’ensemble de Lindabrunn, en Autriche sau « Oglinda soarelui » de la Suwko, în Japonia.

Ei, dac-ar fi făcut şi Apostu căţei din balonaşe roz sau un „Centaur” cu o mătură în fund şi mai ales dacă, luând exemplu după artiştii sus citaţi, s-ar fi dat după gustul pieţii în loc să stea ţeapăn în noima pământului româneasc care creşte prin el unind drept ţarina cu cerul – ceea ce Cioran, vorbind de Apostu, de „răstigniţii” lui Apostu, spune altfel : « être croyant et avoir pitié de son Dieu… ».

Oh, ne me demandez pas de parler de la sculpture de George Apostu. Je n’en serais pas capable et d’ailleurs je n‘en vois pas l’utilité. Je me suis contenté, dans les années où j’ai dirigé l’Institut culturel roumain de Paris, d’avoir sur le mur un grand dessin d’Apostu. Mă chemase la atelierul lui, am discutat de una, de alta, fleacuri. Nu aflasem că e bolnav, nu bănuiam că nu mai are decât câteva săptămâni de trăit şi că-l văd pentru ultima oară. La plecare, a strâns sul un maldăr de desene et il me les a mis dans les bras. Je ne soupçonnais pas que ce n’était pas un don mais un legs. Le dessin qui occupait le mur de mon bureau était violent et choquait. C’était le but. Le sien et celui du légataire.

Paradoxal, aceste câteva trăsături de tuş care brăzdau hârtia ca pe-o piatră, întregite c-o pată roşie de sânge fecund, transmiteau o senzaţie de echilibru, o pace dintre două forţe, celle du monde qui détruit et celle de l’homme qui crée, două forţe care, de-o aceeaşi putere, sunt nevoite să se-mpace : « în ceea ce fac, spunea Apostu, caut calmul grec. Calmul balcanic din care ne tragem ».

 

 

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (93)