Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


«Istoria iubirii» iese pe ecranele franceze : interviu cu regizorul Radu Mihăileanu

Filmul « Istoria iubirii » în regia lui Radu Mihăileanu iese miercuri pe marile ecrane din Franţa. Adaptat după romanul omonim semnat de autoarea americană Nicole Krauss publicat în 2004, pelicula realizatorului franco-român este un adevărat imn adus dragostei. Vasile Damian a văzut filmul în avanpremieră şi a stat de vorbă cu Radu Mihăileanu :

« Istoria iubirii » e o poveste de dragoste care ne duce în timp şi în spaţiu, e istoria unui cuplu care a fost despărţit de război. Radu Mihăileanu profită pentru a-i transporta pe spectatori de la poveşti din trecut la cele prezente, şi viceversa. Din Polonia celui de-al doilea război mondial la New York-ul zilelor noastre, tema centrală a peliculei rămâne iubirea, mai exact « femeia cea mai iubită din lume ».

Vasile Damian :

De ce « Istoria iubirii », ce v-a inspirat, ce v-a împins să faceţi acest film emoţionant, vesel şi totodată trist ?

Radu Mihăileanu :

« In primul cartea după care e adapat filmul (« Istoria iubirii » de Nicole Krauss, apărută în 2004 şi apoi tradusă şi în România la editura Humanitas) e o carte nemaipomenită. Am citit-o pentru prima dată în 2006 dar de abia acum vreo trei ani m-am decis să fac filmul. Ori epoca noastră devenise mult mai tensionată cu multe probleme noi, politice, terorismul, şamd. Mi-am dat seama că omenirea avea aceeaşi capacitate şi dorinţă de dragoste dar nu mai avea cheile. Oamenii nu mai ştiu nici în ziua de azi cum pot iubi. Totul a fost distrus şi nu mai ştim cum să recreeăm relaţiile dintre oameni. Filmul pune deci întrebarea : « Mai suntem noi capabili astăzi, ca personajele din film, de o iubire atât de mare, atât de veşnică ? ». Azi din păcate viaţa durează timpul unui like sau până consumăm dragostea următoare ».

VD :

E un film despre iubire – sub toate formele ei şi în toate sensurile ei – « un imn adus dragostei » scria un confrate de-al nostru francez vorbind despre peliculă. Există un « remediu » pentru această « boală » care este iubirea – dacă chiar ne trebuie un remediu pentru aşa ceva ?

RM :

« Remediul ar fi să câştigăm iarăşi încrederea ; încredeera în noi înşine că suntem capabili – şi eu cred că suntem – şi încrederea în celălalt, că şi el e capabil să ne iubească cu răbdare. Apoi, mă întreb dacă nu cumva e pentru prima dată în istoria omenirii că dragostea este atât de mult zguduită şi influenţată de o mie de factori : de virtualitate, de o epocă doar a consumului, nu şi a gândirii, de epoca clikului, de epoca vitezei în care nu mai avem timp să ne gândim, să trăim, să degustăm... Vrem imediat să fie formidabil ca să putem trece la degustarea următoare ».

VD :

Prima secvenţă din film se termină, se opreşte asupra unui superb arbore încrestat cu o inimă iar în spatele copacului vedem doi tineri care se sărută. Era important să puneţi acest jalon încă de la început, să evocaţi acest « pom al dragostei » ?

RM :

« Acolo, la acest pom al dragostei, s-a născut dragostea şi pe timpul acela dragostea avea nişte rădăcini foarte profunde. Rădăcinile acestea ne vor duce tot filmul şi ne pun întrebarea de ce astăzi când sunt nebuni de tot felul – dar mai ales nebuni de război – de ce nu avem capacitatea de a le opune nebuni de dragoste ».

VD :

Umorul este şi el atot-prezent în film, toate personajele sunt glumeţe, ghiduşe, uneori făcând chiar haz de necaz. Observ că umorul ocupă dealtfel un loc central în filmele Dvs chiar dacă ele nu sunt tot timpul comedii, nu tratează doar chestiuni vesele, ba dimpotrivă....

RM :

« Umorul e o veche boală şi a românilor şi a evreilor iar eu sunt şi evreu şi român ! Cu cât ne înfundăm mai mult în tragedie şi în absurditate, cu atât mai mult reacţionăm prin umor, e arma noastră nobilă. Spitritul nostru nu doarme niciodată, veghează ca să înfrunte tragedia. In plus, umorul fracturează tragedia lăsând să treacă raza asta care este umorul, confirmându-ne astfel că suntem încă în viaţă, că încă nu am murit când sitiuaţia, istorică sau de altă natură, vrea să ne îngenuncheze şi să ne facă să ne pierdem demnitatea noastră umană ».

VD :

Unul dintre personajele principale din film a trecut prin toate : a supravieţuit războiului, Holocaustului, traversării Atlanticului, şamd. Putem spune că pentru a construi acest personaj, Léo, din film, v-aţi inspirat şi din viaţa tatăului Dvs, Mordechai Buchman – Ion Mihăileanu – azi în vârstă de 95 de ani ?

RM :

« Evident ! A fost chiar mai mult decât o inspiraţie. Tatăl meu, Ion Mihăileanu – care se chema Mordechai Buchman înainte de război – a supravieţuit la toate cu acelaşi umor, cu aceeaşi poftă de viaţă pe care o are şi astăzi. A supravieţuit lagărului, i-a supravieţuit lui Stalin - pentru că era comunist dar anti-stalinist – i-a supravieţuit lui Ceauşescu şi apoi, la jumătatea vieţii, a supravieţuit şi imigraţiei care a fost foarte complicată, ca orice adaptare la o societate nouă chiar dacă era francofon demult.

M-am inspirat, i-am furat lui tata chiar şi tipul de haine pe care le purta. Tata, chiar şi vara când sunt 50 de grade, are la el o lână, un pulover, pentru că nu se ştie niciodată ce se întâmplă. Dacă năpădeşte iarna, dacă brusc ninge în plină vară, el are totul la el, e pregătit. Avea chiar şi o pungă din plastic cu o umbrelă şi un ziar cu el. Dacă ploua deodată într-o zi însorită, se putea feri de apă. Dacă persoana cu care se întâlnea întârzia, avea ce citi !

Umorul şi pofta de viaţă ale tatălui meu le-am dat aşadar personajului din film. Léo dansează tot timpul face glume – e exact Ion ! Toţi cei care-l cunosc şi au văzut filmul îmi spun : « băi, am copiat cam mult » !

VD :

A fost, îmi imaginez, o filmare complexă : povestea acoperă 6 decenii, se derulează în Polonia şi în SUA, are multe personaje – ca adesea în peliculele Dvs – şi în plus, v-aţi impus o constrângere suplimentară : e primul Dvs film în engleză. De ce această alegere ?

RM :

« Era normal pentru că romanul este american şi cam 80% din acţiune se petrece la New York. Pentru mine, nu era normal ca la New York să se vorbească altceva decât engleza. Nu puteam să transpun povestea altundeva – în Franţa de exemplu – pentru că personajul iubitei, Alma, este trimisă de tatăl ei în America pentru a o salva de războiul care cuprinsese toată Europa. Nu putea să vină la Paris pentru Franţa era în război şi urma să fie ocupată după aia. Deci singura limbă care se impunea era engleza. Aş fi putut să fac opţiunea ca în sătucul evreiesc să se vorbească idiş acolo iar apoi, aceleaşi personaje să vorbească idiş şi engleză la New York. Nu există astfel de actori pe lumea asta în vârstă de 77 de ani. Mai sunt nişte actori la Teatrul evreiesc din Bucureşti, câţiva la New York şi în Israel dar mie îmi trebuiau actori-vedete având în vedere că bugetul filmului a fost exorbitant – 15 milioane de euro ».

VD :

Vorbiţi-ne puţin despre colaborarea cu românii, cu echipa de la Bucureşti..

RM :

« A fost o colaborare nemaipomenită cu producătorul Tudor Giurgiu care îmi e vechi prieten, de pe vremea când lucram la filmul Trenul vieţii şi el era stagiar ! Am avut o echipă extraordinară în România, din pură întâmplare asistentul pe partea României a fost de exemplu Cristian Mungiu, « un tânăr care-şi începe şi el o mică carieră » ! Cu ceilalţi colaborez déjà de vreo 25 de ani, mai ales cu Cristi Niculescu şi Viorica Petrovici care au făcut scenografia şi costumele la toate filmele mele, care din fericire mă urmăresc peste tot în lume – în Maroc, în Israel, în America.

Imi place la nebunie să lucrez cât pot de mult în România. E o plăcere, acolo există încă gustul pentru artă, ceeace s-a cam pierdut în alte ţări. In România, până la ultimul maşinist sau electrician, îi văd cum se uită la actori, la regizor, şi îşi spun « Uite ce frumos fac, ei creează ». Asta nouă ne dă aripi ! Când vezi că cel mai « insinifiant » partener sau tehnician ne urmăreşte din punct de vedere artistic, dă tot ce poate şi nu se uită tot timpul la ceas ca să vadă cât e ora, ăsta e un adevărat colaborator care creează cu noi odată. E deci tot timpul o plăcere să lucrez în România şi mi-am făcut acolo prieteni şi complici ».

VD :

In final, putem spune că sunteţi optimist, credeţi că iubirea poate rezolva toate problemele lumii în care trăim azi ?

RM :

« Cred că iubirea ar pute aregla multe probleme dar nu pe toate pentru că perfecţiunea nu există şi nici nu credem că este realizabilă. In momentul de faţă sunt, pe de o parte, foarte pesimist pentru că există multe crize concomitente. Cred însă că dacă facem un pas şi ne întrebăm de ce totul este deşirat, destrămat în relaţiile umane şi încetul cu încetul încercăm să reînodăm aceste relaţii şi să ne apropiem încă o dată unii de alţii, cred că multe crize pot fi reglate. Dau un exemplu : criza ecologică, pentru mine e o criză de dragoste. In loc să fim nihilişti şi să ne gândim la planetă doar pentru durata vieţii noastre – ceeace fac majoritatea oamenilor -  ce-ar fi să ne gândim că planeta asta nu va mai exista pentru copii şi nepoţii noştri. Asta e o problemă de dragoste ! A participa la îngrijirea acestei planete pentru alte generaţii e pentru mine o dovadă de dragoste » !

«Istoria iubirii» iese pe ecranele franceze : interviu cu regizorul Radu Mihăileanu