«Mon Bataclan»: un supravieţuitor al atacului din 13 noiembrie 2015 desenează şi povesteşte tragedia

"Mon Bataclan" e povestea sângeroasă trăită de Fred Dewilde acum un an. Sub acest pseudonim se ascunde un grafician de 50 de ani, tată a 3 copii, amator de rock, prezent cu un grup de prieteni pe 13 noiembrie 2015 în sala Bataclan ca să asiste la concertul grupului Eagles of Death Metal. Ieşit nevătămat ca prin miracol în urma atacului jihadist după de a făcut pe mortul, Dewilde descrie în albumul său cele două ore pe care le-a petrecut în sală, întins pe jos şi tinând de mână o tânără, Elisa, rănită şi întinsă şi ea pe jos alături de el într-o baltă de sânge lângă zecile de morţi din sala de spectacole. Intr-un interviu acordat colegilor noştri de la redacţia în limba franceză, Fred Dewilde povesteşte ce i-a fost cel mai greu să deseneze. « Drama însăşi, atacul. Nu-mi place să desenez violenţa aşa, de o manieră brutală. Prefer sugestia, ideea care se ascunde sub desen. Singurul lucru violent pe care l-am reprezentat a fost aceea rană deschisă şi bucata de os din faţa noastră. Tot restul, întreaga oroare se înţelege apoi graţie acestor două mici detalii » spune autorul benzii desenate.

"Mon Bataclan" e o poveste introspectivă, o descriere crudă în alb şi negru a tragediei, însoţită de o analiză lucidă a contextului în care s-a produs drama. Refuzând să cedeze fricii şi urii, autorul-supravieţuitor face o critică acerbă a sistemului liberal, a ghetoizării anumitor cartiere sensibile din Franţa, denunţă consecinţele istoriei coloniale, lipsa de consideraţie faţă de populaţiile imigrate, şamd. Totul, evident, fără a căuta să-i scuze pe asasini.

Călăreţii Apocalipsei din gravura lui Dürer

"Mon Bataclan" e un text anti-ură de 22 de pagini însoţit de două capitole de planşe desenate: primul consacrat serii de la Bataclan, al doilea, dificilei reconstrucţii a personajului. Aflăm astfel multe detalii din intimitatea autorului: relaţia complicată cu restul familiei sale, irascibilitatea sa, repulsia faţă de orice zgomot ciudat, ţigările şi filmele video consumate la nesfârşit, dificultatea de a relua lucrul. Albumul a fost început trei luni după tragedie şi a fost terminat în trei luni, adică exact în ziua aniversării a şase luni de la atacul jihadist. Teroriştii, în număr de 4 în viziunea autorului - în realitate au fost doar 3 - sunt reprezentaţi sub forma unor schelete, precum călăreţii Apocalipsei. De unde i-a venit ideea acestei reprezentări ? « De la o gravură a lui Dürer şi de la un grup de rock german care evocă tocmai această gravură, Călăreţii Apocalipsei. Am văzut recent şi filmul şi am înţeles că aceştia erau trimişi din Cer ca să-i pedepsească pe Pământ pe păcătoşi. Nu se putea deci potrivi mai bine cu tragedia noastră. Elisa şi cu mine reprezentam Umanitatea. E exact ce s-a întâmplat : opoziţia dintre moarte şi Umanitate ».

Albumul "Mon Bataclan" l-a ajutat pe autor să revină la lumea normală chiar dacă închiderea tuturor rănilor interioare va cere încă multă vreme. Dealtfel pe 13 noiembrie Fred Dewilde nu ştie încă exat ce va face. « Vreau să nu fiu singur, să profit de viaţă. Poate că voi fi cu Elisa şi ceilalţi supravieţuitori, poate voi rămâne doar în familie. Incă nu ştiu exact ce voi face, în fapt nici nu am realizat că mâine se face anul de când s-au întâmplat toate astea » spune supravieţuitorul de la Bataclan.

In finalul textului său, o postfaţă redactată după măcelul de la Nisa din 14 iulie, paşnicul Fred Dewilde notează: "Duşmanul nu e culoarea sau confesiunea. Nu se poate face un amalgam între islam şi terorism. Islamul nu este terorismul, aşa cum catolicismul nu este Inchiziţia. Duşmanul sunt fanatismul, frica şi nebunia care duce la război".