Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Fidel Castro şi Franţa

cuba-fidel-hollande.jpg

François Hollande si Fidel Castro în mai 2015
Image source: 
credit foto: rfi.fr

In Franţa, preşedintele François Hollande a reacţionat la vestea morţii lui Fidel Castro mai degrabă pe un ton rezervat. Fidel Castro a "încarnat revoluţia cubaneză cu speranţele dar şi cu deziluziile ei" a declarat şeful statului francez. O privire în cele ce urmează asupra relaţiilor pe care le-a întreţinut Franţa cu Fidel Castro.

Să începem prin a spune că François Hollande, care a reacţionat atît de laconic la vestea morţii lui Castro, a fost primul şef de stat occidental care s-a dus în vizită în Cuba în iunie 2015. Intr-un cotext favorabil, de ridicare a embargoului impus de americani insulei, şeful statului francez a avut drept scop prospectarea perspectivelor economice bilaterale. François Hollande s-a întreţinut atunci cu Fidel Castro considerînd că dimensiunea istorică a personajului merita un efort mediatic şi chiar anumite concesii, de exemplu să nu-i evoce în faţă problema drepturilor omului.

Trebuie precizat totuşi că demnitarii oficiali francezi care l-au vizitat pe Castro în cei 47 de ani cît s-a aflat acesta la putere pot fi număraţi pe degetele de la o mînă. Mai numeroşi au fost intelectualii şi diverşi militanţi francezi de stînga care i-au căutat compania.

În 1982 Jack Lang, om de stînga dar lucid, pe atunci ministru al culturii, a făcut deplasarea la Havana şi s-a întors cu următoarea remarcă: "Personajul este ambivalent, este un erou al libertăţii dar şi omul represiunii."

O relaţie mai specială a avut-o însă cu Fidel Castro primul preşedinte socialist al Franţei, François Mitterrand, şi mai ales soţia acestuia, Danielle Mitterrand. In octombrie 1974 François Mitterrand, prim secretar al Partidului Socialist Francez, s-a dus să-l viziteze pe Castro împreună cu soţia sa şi cu filozoful Régis Debray. Iar mai tîrziu, în martie 1995, cînd Mitterrand era preşedinte, Fidel Castro a fost primit cu toate onorurile republicane la Palatul Elysée, în contextul unui summit pe teme de cultură la UNESCO.

De notat că dictatorul cubanez şi-a pus atunci un costum normal, adaptîndu-se uzanţelor diplomatice internaţionale şi renunţînd deci la celebra sa uniformă militară. La acea oră el a salutat curajul Franţei de a rupe "apartheid-ul diplomatic" impus Cubei. Fidel Castro a mai venit în Franţa şi la funeraliile lui Mitterrand, în ianuarie 1996. Franţa a încercat într-adevăr de mai multe ori să medieze încălzirea relaţiilor dintre Cuba şi Statele Unite. Dar liderul de la Havana nu a cedat de fapt niciodată, el a preferat să rămînă, spre disperarea poporului său, anchilozat în postura celui care s-a opus tuturor preşedinţilor americani perindaţi la casa Albă în timpul vieţii sale, mai precis 11 la număr, de la Eisenhower la Obama.

Fidel Castro şi revoluţia cubaneză au exercitat însă o fascinaţie durabilă în Franţa, încă din anii 60. In plin război rece, actorul Gérard Philipe este unul dintre primii francezi celebri care îi strîng mîna lui Castro, în 1959, la doar cîteva luni după victoria castriştilor. Urmează apoi un lung şir: Bernard Kouchner, cofondator al asociaţiei Medici fără frontiere, Margueritte Duras, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Gérard Depardieu, jurnalişti importanţi precum Claude Julien, cineaşti preucm Agnès Varda care în 1963 a realizat un film de propagandă glorificîndu-l pe cel numit "lider maximo".

Intelectualii francezi, dar şi mulţi alţii din toată lumea precum Hemingway sau Gabriel Garcia Marquez, au căzut de fapt în capcana romantismului revoluţionar, şi probabil că în mod sincer şi-au dorit ca revoluţia cubaneză să reuşească chiar dacă Fidel Castro avea evidente vocaţii autoritare.

Filozoful şi scriitorul francez Régis Debray, revoluţionar în tinereţe şi unul dintre camarazii de arme ai lui Che Guevara, mărturiseşte în interviurile sale că pînă în 1989 a tot primit de la Castro cadou în fiecare an cîte o cutie de havane. Apoi, însă, pe fond de divergenţe politice, havanele n-au mai venit de la Havana. Si Sartre a rupt relaţiile cu Castro după 1971, mai ales după ce unul dintre marii poeţi cubanezi, Heberto Padilla, a fost arestat. 60 de intelectuali francezi au semnat atunci şi o scrisoare de protest, dar Castro le-a răspuns sec calificîndu-l pe poet drept un agent al serviciilor secrete americane. Putem spune că artiştii şi intelectualii francezi s-au trezit pe etape, fiecare în ritmul lui, din magia revoluţionară extercitată de Castro.

In mod normal ar fi trebuit să se trezească din 1961, cînd Castro a definit în felul următor limitele libertăţii de expresie: "Totul este permis dacă este pentru revoluţie, nimic nu este permis împotriva revoluţiei". Dar nu a fost să fie, trezirea stîngii occidentale în privinţa lui Castro a durat mult iar unii reprezentanţi ai ei mai mult ca sigur că nu s-au trezit nici acum.