Săptămînă de comemorări în Cuba după moartea lui Fidel Castro

Cubanezii care îl omagiază le Fidel Castro se îndreaptă în aceste ore spre Piaţa Revoluţiei de la Havana, locul unde fostul comandant suprem (“lider maximo”) obişnuia să rostească discursuri interminabile. Cel mai lung pronunţat de el a durat 7 ore şi 15 minute în 1998… Iar la sediul Oragnizaţiei Naţiunilor Unite a bătut recordul absolut încă din 1960 cu un discurs de 4 ore şi 29 de minute…

Vocea lui Fidel Castro, şi mai ales stilul său înflăcărat de a se adresa mulţimilor, rămîn inconfundabile şi foarte familiare pentru o bună parte a Americii latine, a lumii a treia şi a fostelor ţări comuniste. Multe i se pot reproşa lui Fidel, dar nu şi faptul că nu ar fi avut talent teatral şi sens mediatic. In mod paradoxal, primul jurnalist care a vorbit despre Fidel Castro, încă înainte de 1959, pe cînd se afla angajat în operaţiuni de guerilla cu doar cîţiva adepţi, a fost un jurnalist american de la New York Times.

Ulterior Castro a fascinat întreaga lume prin persoana sa: un metru şi 90 de centimetri, o barbă neagră impozantă, o havană în gură şi pistol la centură, în plus avînd studii de drept (în 1950 el obţinea chiar un doctorat în ştiinţe sociale)… Cum să nu devii un simbol al romantismului revoluţionar în aceste condiţii? Mai ales că după înăbuşirea revoltei anti-sovietice din 1956 din Ungaria şi după revelaţiile lui Hruşciov legate de crimele lui Stalin militanţii de stînga şi revoluţionarii de pe toate meridianele rămăseseră fără model…

Mă întreb uneori dacă nu cumva din marile epopei revoluţionare nu rămîn pînă la urmă nemuritoare doar cîntecele… Cum este cazul şi cu acesta dedicat lui Fidel Castro, sau mai pe scurt lui Fidel cum îi spuneau admiratorii. Ei bine, Fidel Castro a avut, cel puţin pînă în 1968, o extraordinară stea mediatică, beneficiind de sprijinul unui mare număr de intelectuali, artişti, scriitori, jurnalişti din toată lumea şi mai ales din lumea occidentală, care i-au consolidat mitul revoluţionar. De la Jean-Paul Sartre la Hemingway şi de la Gabriel Garcia Marquez la Mario Vargas Llosa, toţi l-au adulat pe Fidel, uneori închizînd ochii la situaţia reală din Cuba, la restrîngerea libertăţilor şi la multiplicarea măsurilor represive. Stînga franceză a avut şi ea o fascinaţie, poate chiar mai mare decît în alte ţări occidentale, faţă de Fidel…

“Ceea ce contează în ochii mei este ceea ce trebuie să învăţăm din experienţa cubaneză, lecţia de curaj pe care ne-o dă poporul cubanez”. Sunt cuvinte spuse imediat după moartea liderului cubanez de Jean-Luc Mélenchon, lider al stîngii radicale franceze şi unul dintre marii admiratori ai lui Fidel Castro.

Preşedintele François Hollande, care l-a vizitat de altfel anul trecut la Havana pe Fidel, este mai ponderat: “Fidel Castro a fost o mare figură a secolului al XX-lea. El a suscitat multe speranţe cu revoluţia cubaneză, el a fost un moment de referinţă pentru multe popoare din America latină dar nu numai. Au fost deasemenea şi deziluzii. Dar el a vrut întotdeauna, cu mîndrie, să apere Cuba în faţa tuturor presiunilor exterioare.”

Seful statului francez se referă aici în special la presiunile exterioare ale Statelor Unite, şi poate marea performanţă a lui Fidel Castro a fost aceea de a “rezista” în faţa a 11 preşedinţi care s-au perindat la Casa Albă… Presa oficială cubaneză pretinde că Fidel Castro a supraviţuit la 638 de tetantive de atentat, şi că mai toate ar fi fost planificate de serviciile secrete americane. Nu vom şti niciodată care este adevărul şi dacă efectiv americanii au încercat să-i strecoare la un moment dat venin într-o havană sau să-i pună exploziv în pantofi… Si aceste detalii ţin de construcţia mitologică a personajului, a cărui stea a început însă să mai decline după 1968, cînd a avut lipsa de inspiraţie de a justifica intervenţia sovietică în Cehoslovacia.

Lui Fidel Castro îi plăceau fără îndoială aplauzele iar cultul personalităţii pe care şi l-a orchestrat a fost o altă tristă “reuşită” a sa… De notat totuşi că în materie de victime omeneşti revoluţia cubaneză a fost mai clementă. Faţă de Stalin, Mao, sau Pol Pot liderul cubanez are mult mai puţini morţi pe conştiinţă. Cotidianul le Monde arată într-un articol că regimul castrist a executat în jur de 3000 de persoane la ora la care încerca să se impună, ceea ce rămîne o cifră mică faţă de cei două milioane de morţi care i se impută de exemplu lui Pol Pot. 

In materie de megalomanie, Fidel Castro a atins însă “cele mai înalte culmi”, pentru că el a sperat sincer ca modelul cubanez să iradieze în toată lumea. El s-a văzut probabil deseori în lider natural al revoluţiei mondiale, şi de altfel a încercat să exporte revoluţia, de exemplu în Angola unde a intervenit militar cu trupe cubaneze, ceea ce a fost pînă la urmă un dezastru.

Socialismul tropical cubanez rămîne un subiect fascinat, prin speranţele şi eşecurile sale, iar Fidel Castro va fi suspus cu siguranţă unei lungi judecăţi a istoriei. Nu este exclus însă, mai ales dacă în cîteva decenii Cuba va deveni din nou un El Dorado a capitalismului sălbatic, ca “icoana” lui Fidel să continue să iradieze nostalgie şi simpatie…