“America first”: un slogan izolaţionist inacceptabil în Europa

Cei care sperau că Donald Trump, odată ajuns la Casa Albă, ar putea să-şi nuanţeze puţin declaraţiile şi să-şi mai calmeze impetuozitatea provocatoare s-au înşelat. În Franţa presa constată, cum o face Le Figaro, că diplomaţia lui Donald Trump se etalează sub forma unui “joc public marcat de ucazuri, seducţie şi şantaj”. Iar faptul că majoritatea americanilor par să fie de acord cu acest stil, după cum reiese dintr-un nou sondaj, nu-i linişteşte în orice caz pe europeni.

Iată, de exemplu, această declaraţie a lui François Hollande, în deplasare astăzi la Berlin: "să o spunem foarte deschis, suntem confruntaţi cu o problemă pe care ne-o pune noua administraţie americană în raport cu regulile comerciale, în raport deasemenea cu poziţia noastră privind reglementarea conflictelor în lume”.

Consultările franco-germane de astăzi au loc în contextul în care Donald Trump are tendinţa de a bulversa total peisajul politic occidental şi internaţional, dar şi în perspectiva aniversării, pe 25 martie, a 60 de ani de la fondarea Uniunii Europene.

Este o bună ocazie pentru Uniunea Europeană să demonstreze că, în ciuda Brexitu-ului şi a adversităţii exprimată de domnul Trump faţă de proiectul european, acesta va continua să existe şi mai ales va continua să fie expresia unor înalte valori. Deviza lui Donald Trump “America first” nu este de loc digerabilă în Europa. Tările care au început să construiască Uniunea Europeană au acceptat într-un mod tacit ideea de solidaritate ca o valoare opusă egoismului. Oare cum ar arăta familia europeană dacă fiecare ar striga “eu înainte de toate”?

Cît de credibile ar fi Franţa şi Germania în contextul construcţiei europene dacă François Hollande ar striga “France first” iar Angela Merkel ar striga “Germany first”. Sigur, există şi în Europa ceea ce putem numi priorităţi sau “interese naţionale”, dar niciodată, de la al doilea război mondial încoace, nici un lider european nu a adoptat un limbaj atît de provocator şi atît de radical precum Donald Trump.

In spatele sloganelor lansate de Donald Trump se ascunde însă un proiect care este perceput ca o ameninţare pentru ordinea planetară existentă.

 Universitarul francez Thierry de Montbrial, fondatorul Institutului francez pentru relaţiile internaţionale, arată într-un interviu publicat de le Figaro că Franţa şi Statele Unite sunt singurele naţiuni din lume care au avut pretenţia de a fi "faruri universale". Franţa şi-a asumat această misiune începînd cu Revoluţia din 1789 cînd s-a declarat patrie a drepturilor omului. America şi-a asumat la rîndul ei rolul de inspiratoare universală în materie de democraţie şi liberalism. Problema este că în cursul secolului al XX-lea influenţa Franţei a scăzut. Statelor Unite le-a revenit practic misiunea de a deveni “jandarmul lumii”, gardianul valorilor universale. Din acest ultim rol vrea să se retragă însă Donald Trump, printr-o politică de deglobalizare şi repliere industrială, ceea ce nu anunţă un început de haos.

Sîmbătă, Donald Trump urmează să se întreţină prin telefon cu François Hollande şi Angela Merkel. Sunt contacte necesare, de rutină, dar este greu de crezut că ele ar putea modifica traiectoria "bolidului" Donald Trump. Tot sîmbătă preşedintele american se va întreţine şi cu Vladimir Putin. Ciudat cum în aceeaşi zi Trump discută şi cu principalii lideri care constituie axa construcţiei europene, dar şi cu patronul suprem de la Kremlin pe care îl deranjează Uniunea Europeană. Opinia publică mondială începe să se obişnuiască deja cu “surprizele zilnice” furnizate de stilul Trump. Mai mult decît atît, unii din echipa sa încep să-l imite.

Este cazul cu Nikki Heley, noul ambasador al Statelor Unite pe lîngă Organizaţia Naţiunilor Unite. El anunţă că Statele Unite îşi vor arăta foţa în viitor în sînul acestei organizaţi, şi pune în gardă ţările care se vor opune diplomaţiei lui Donald Trump. “Pentru cei care nu ne sprijină, le vom nota numele”, a ameninţat Nikki Heley în faţa unor jurnalişti, cuvinte reluate de Agenţia France Presse. Acest tip de reacţie îmi trezeşte, cel puţin mie personal, nişte amintiri, parcă rimează perfect cu o anumită muzică atît de des auzită într-o anumită perioadă totalitară.