Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


"Cîntăreaţa cheală": 60 de ani şi mereu plină de şarm!

theatre-de-la-huchette-paris-1321653930.jpg

Sursa imaginii: 
credit foto: théâtre de la Huchette

Pe data de 16 februarie s-au împlinit 60 de ani de cînd la Théâtre de la Huchette de la Paris se joacă fără întrerupere piesa "Cîntăreaţa cheală" de Eugen Ionescu (asociată cu o altă celebritate, piesa "Lecţia"). 18 000 de reprezentanţii au fost repertoriate între timp. Este vorba de un record absolut de continuitate a unui spectacol în istoria mondială a teatrului.

Am o amintire foarte vie a momentului cînd am descoperit eu acest loc magic din cartierul latin, teatrul numit "La Huchette" aflat pe Rue de la Huchette, la doi paşi de catedrala Notre-Dame şi de fîntîna Saint-Michel. La sfîrşitul lui septembrie 1987, abia ajuns la Paris, m-am dus imediat să văd "Cîntăreaţa cheală", fascinat cum eram de faima piesei şi a lui Eugen Ionescu.

Cînd am trecut însă, la adresa respectivă, prin faţa unei faţade minuscule deasupra căreia scria "Théâtre de la Huchette" mi-am spus că acolo nu putea fi intrarea principală pentru public ci, evenual, intrarea din spate a actorilor. In mintea mea un teatru trebuia să fie numaidecît o instituţie dotată cu uşi impozante, cu trepte şi coloane, şi cu cel puţin trei sute sau patru sute de locuri înăuntru. Am cotinuat deci să mă învîrt prin labirintul de străzi al cartierului căutînd adevărata intrare, pe care evident că nu am găsit-o. Aşa că am pătruns  puţin dezamăgit la "Théâtre de la Huchette" care avea doar 90 de locuri iar scena mi s-a părut mai mult decît minusculă. Aşa am descoperit-o deci pe "Cîntăreaţa cheală" o dată cu constelaţia de teatre de buzunar din Paris şi din Franţa, teatre mici în care sunt lansaţi uneori autori mari.

Eugen Ionescu, sau, dacă pronunţăm à la française, Eugène Ionesco, s-a lansat deci într-un astfel de teatru de buzunar unde piesa sa total atipică i-a fost montată de regizorul Nicolas Bataille. Totul a început în 1950, la Théâtre des Noctambules, dar această primă tentativă de prezentare a "Cîntăreţei chele" în faţa publicului a fost un eşec total. Un critic de la cotidianul Le Figaro scria atunci că piesa lui Ionescu era făcută să-i îndepărteze pe spectatori de teatru.

Relansat în 1957, însă, spectacolul a "prins" şi de atunci a fost văzut de două milioane cinci sute de mii de spectatori. El face parte din peisajul cultural parizian şi mulţi turişti vin să vadă acest spectacol "de muzeu" considerat ca făcînd parte din patrimoniul cultural al capitalei franceze, la fel ca Turnul Eiffel, Muzeul Luvru sau Catedrala Notre-Dame. Théâtre de la Huchette a devenit între timp un fel de templu al teatrului absurdului, loc de pelerinaj pentru toţi cei care vor să retrăiască naşterea unui mit.

Actorii care au început să joace din 1957 în această piesă, precum şi în "Lecţia", s-au constituit într-un fel de asociaţie şi au cumpărat teatrul în 1975. Între timp unii au dispărut (Nicolas Bataille însuşi "s-a retras" definitiv în spatele cortinei în 2008), dar alţii au preluat ştafeta. În total, 200 de actori au abordat respectivele roluri în ultimii 60 de ani. Este interesant cum o piesă care la origine era considerată de avangardă a devenit un exemplu clasic de teatru absurd. Iar replicile lui Ionescu rămîn savuroase, de o prospeţime totală. Cum ar fi: "Luaţi un cerc, mîngîiaţi-l şi va deveni vicios". Sau această replică spusă de Mary, bona: "Ia mai lăsaţi-mă în pace, nu pot să fac totul că nu am şapte mîini că nu sunt o vacă".

Criticii continuă să spună că Eugen Ionescu a scris această piesă într-un moment cînd încerca să înveţe limba engleză după metoda "Assimil", adică fără profesor, şi a fost frapat de o anumită senzaţie de absurditate care emana din  rostirea unor fraze banale, precum şi din repetarea lor.

Personal cred însă că Eugen Ionescu n-ar fi ajuns să inventeze teatrul absurdului dacă nu s-ar fi născut în România, dacă n-ar fi asimilat o anumită experienţă românească şi dacă nu s-ar fi delectat cu Caragiale. Există, la Caragiale, o dimensiune absurdă a limbajului pe care Ionescu a preluat-o, conştient sau nu, şi a sublimat-o apoi în limba franceză.