Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Originile "declinismului"

maxresdefault.jpg

Image source: 
credit foto: youtube

Un dintre cărţile care se vînd cel mai bine în Franţa este "Decadenţă" scrisă de filozoful Michel Onfray. Cele 650 de pagini ale acestui volum despre naşterea, devenirea şi moartea civilizaţiei occidentale nu-i descurajează pe cititori. Cantitatea de informaţii furnizate de Michel Onfray este strivitoare, iar unele dintre interpretările sale suprinzătoare, ba chiar apocaliptice. Privirea critică a filozofului în privinţa Occidentului este una lucidă dar tragică.

Michel Onfray este considerat un "declinist", ultimul dintr-o lungă serie lansată în urmă cu o sută de ani cînd germanul Oswald Spengler şi-a redactat celabra lucrare "Declinul Occidentului". Declinismul a devenit între timp o specialitate franceză întrucît dintre toate ţările occidentale Franţa se plînge cel mai mult că pierdut teren. Iar pe ansamblul ţărilor occidentale, cei mai mulţi declinişti par să fie francezi. Tot în Franţa a apărut şi termenul de declinism, ca atitudine pesimistă în faţa prezentului şi a viitorului.

Deseori, stînd de vorbă cu oameni care au cunoscut Parisul anilor 50, aud cam aceste fraze: "nici nu se compară vitalitatea de atunci cu ceea ce se întîmplă acum, Parisul nebun de atunci cu Parisul timorat de acum, febrilitatea culturală de atunci cu moliciunea de astăzi, exuberanţa tineretului de atunci cu anemia tineretului de astăzi, etc". În anii 50 unii lăudau cu siguranţă Parisul de dinainte de al doilea război mondial (ehe, perioada interbelică!), iar în anii 30 exista nostalgia Parisului de dinaintea primului război mondial cînd nimeni nu contesta supremaţia culturală a capitalei franceze, statutul ei de capitală mondială a ideilor, a artei, a modei, a insolenţei, a artei de a trăi… Această tentaţie de a compara prezentul (întotdeauna şchiop) cu o presupusă "epocă de aur" (veritabilă pasăre măiastră) se regăseşte de fapt în mai toate societăţile, este un algoritm psiho-social.  

In ce priveşte civilizaţia occidentală, ea se plînge că moare cam dintotdeauna. Să o luăm cronologic şi geografic. Noţiunea de Occident se naşte în contextul unei catastrofe istorice, cam prin anul 285 era noastră, cînd Imperiul roman se împarte în două. Vom avea astfel o parte occidentală, cu capitala la Roma (care continuă să utilizeze latina ca limbă de transmisie culturală) şi una orientală, cu capitala la Constantinopol (care utilizează limba greacă). Ori, acest prim embrion al Occidentului nu mai are mult de trăit. El intră într-un declin de o sută de ani pînă la lovitura de graţie pe care i-o dau vizigoţi în 410 cînd, în frunte cu Alaric (născut în Dobrogea), intră în Roma şi o jefuiesc timp de trei zile.

Istoria declinismului se scrie deci cu gesturi şi cu date simbolice. Jefuirea unui oraş atît de faimos ca Roma nu putea să nu marcheze spiritele şi să nu fie considerată drept sfîrşitul unei lumi. Iar unul dintre primii declinişti este istoricul roman Vegetius. Cam în aceeaşi perioadă cînd Alaric îşi permitea să umilească "cetatea eternă", Vegetius lansa teoria conform căreia declinul Imperiului roman se datora infiltrării sale de către barbari. Prea mulţi barbari fuseseră acceptaţi în legiunile romane, ceea ce dusese la slăbirea disciplinei, la o anumită letargie şi complezenţă.

Ideea că marile civilizaţii nu mor ci se sinucid îşi are originea tot în diagnosticul pus de Vegetius la căpătîiul Imperiului roman de apus muribund. Dar formula îi aparţine altui istoric, britanicului Arnol Joseph Toynbee. Intre 1934 şi 1961 el a publicat nu mai puţin de 12 volume pe tema apariţiei, înfloririi şi prăbuşirii civilizaţiilor.

Dintre toate civilizaţiile apărute pe planeta Terra, cea occidentală deţine deja cîteva recorduri absolute. Este singura care s-a globalizat, şi este singura care a creat tehnologie capabilă să distrugă întreaga planetă. Este şi singura care a comis două tentative de sinucidere macabre (primul război mondial şi al doilea război mondial) şi care a creat un model economic devorator pentru mediul înconjurător (capitalismul). 

Să fie, oare, cuibărită obsesia morţii în codul genetic al civilizaţiei occidentale? Unele coincidenţe sunt tulburătoare…

Filozoful Michel Onfray este convins de acest lucru. De altfel, dacă analizăm termenul "Occident" descoperim că el are cîteva conotaţii care evocă moartea, stingerea, sfîrşitul. Cuvîntul se trage din latină. Occidere înseamnă a cădea, a sucomba, a pieri sau a se duce la culcare (cînd este asociat cu ideea de astru). Verbul occidere se opune lui oriri care înseamnă a se naşte, a se ivi (sau a răsări cînd este asociat cu un astru), ceea ce a dat termenul de Orient.

In ciuda transformării sale semantice, cuvîntul Occident conţine deci, în el, fermentul morţii. Ceea ce nu a împiedicat civilizaţia occidentală să afişeze, cel puţin pînă acum, o longevitate robustă şi să cultive bucuria de a trăi, uneori chiar în exces, mai mult decît toate celelalte civilizaţii.