Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Franţa: lungul drum al “banalizării” unei formaţiuni de extremă dreapta

În Franţa, cei doi candidaţi care se înfruntă în turul al doilea al prezidenţialelor, Emmanuel Macron şi Marine Le Pen, au participat marţi 25 aprilie, invitaţi de preşedintele François Hollande, la o ceremonie omagială în memoria poliţistului ucis pe Champs-Elysée cu trei zile înainte de primul tur de scrutin. Xavier Jugelé, în vîrstă de 37 de ani, a căzut victimă terorismului, iar bilanţul atacurilor teroriste comise în Franţa din 2015 încoace se ridică la 239 de morţi. În context electoral, atacul de pe Champs-Elysées pare să-i fi adus un număr suplimentar de voturi lui Marine Le Pen. Despre extrema dreaptă franceză vorbim în continuare, pentru că asistăm de fapt, de două decenii, la o "banalizare" a acestei formaţiuni politice în Franţa.

Nu greşim dacă afirmăm acest lucru: Marine Le Pen a preluat de la tatăl ei un partid căruia a ştiut să-i "amelioreze" imaginea. Cînd la cîrmă se afla Jean-Marie le Pen, Frontul Naţional era considerat, în ciuda statutului său legal, aproape fascist şi anti-republican.

Pe data de 21 aprilie 2002, cînd Jean-Marie le Pen s-a "calificat" în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, momentul a fost trăit ca un veritabil cutremur politic. Socialistul Lionel Jospin, care s-a văzut brusc declasat pe locul trei, a anunţat imediat că se retrage din viaţa politică. Mediile de informare au intrat într-o febrilitate extremă, s-au auzit plînsete şi strigăte de protest, 400 000 de persoane au manifestat la Paris împotriva Frontului Naţional iar în toată Franţa au ieşit pe străzi între un milion şi două milioane de oameni.

Scorul afişat atunci de Jean-Marie le Pen a fost considerat ca o tragedie naţională. Cum se poate ca patru milioane opt sute de mii de francezi să-şi dea votul în favoarea unui naţionalist xenofob avînd accente rasiste şi chiar anti-semite ca Jean-Marie le Pen? se întrebau, panicaţi aproape, "oamenii de bine"… 

Între timp însă lucrurile s-au schimbat… Și iată că pe data de 23 aprilie 2017, deci la cincisprezece ani de la acea "performanţă" a lui Jean-Marie le Pen, fiica acestuia totalizează şapte milioane şapte sute de mii de voturi. Fără să provoace însă nici manifestaţii gigantice de protest, nici o alianţă republicană spontană împotriva ei. În jur de 300 de persoane au ieşit doar să protesteze la Paris între Piaţa Bastiliei şi Piaţa Republicii.

În 2002, candidatul de atunci al dreptei, Jacques Chirac, a refuzat să aibă o dezbatere televizată faţă în faţă cu Jean-Marie le Pen. Acum, însă, Emmanuel Macron, candidatul centrist devenit adversarul direct al lui Marine le Pen, a acceptat o dezbatere televizată programată pe 3 mai.

Tot în 2002 mobilizarea la al doilea tur de scrutin a fost impresionantă, francezii au încercat într-un fel să salveze "onoarea Franţei" votînd masiv pentru Jacques Chirac. El a devenit atunci preşedinte cu un scor de tip "sovietic", cu peste 82 la sută din voturi în favoarea sa. Astăzi Emmanuel Macron este creditat cîştigător dar numai cu 62 sau cel mult 64 la sută din voturi.

Nu este de mirare că Frontul Naţional a devenit, treptat, un partid… banal. Pentru că Marine le Pen se declară, la fiecare discurs, ca fiind o "emanaţie a voinţei populare".

Că vor, că nu vor, observatorii, editorialiştii, mediile de informare trebuie să recunoască un lucru: Frontul Naţional atrage de 15 ani încoace un electorat care altădată era cel proletar, precum şi unul rural. Oamenii care par să fi pierdut trenul globalizării, care au avut de suferit de pe urma delocalizărilor industriale, care nu ţin pasul cu liberalizarea pieţelor impusă de Bruxelles, aceşti oameni deci, fără să fie "fascişti" sau extremişti sau ultra-naţionalişti sau xenofobi, votează cu Frontul Naţional.

Din 2014 încoace Frontul Naţional, care refuză eticheta de "extremă dreapta", a ieşit primul la alegerile europene, la cele departamentale şi la cele regionale. Nu întîmplător s-a declarat “primul partid al Franţei”. Marine le Pen mai joacă pe cartea patriotismului, şi de altfel se situează astfel în faţa lui Emmanuel Macron, ca reprezentîndu-i pe patrioţi în timp ce rivalul ei este “taxat” ca mondialist. Faptul că Marine le Pen dispune de o bază populară nu poate fi negat, deşi este neliniştitor. Dar la fel de neliniştitor a fost şi faptul că în 2005, la referendumul pe tema Constituţiei europene, 55 la sută dintre francezi au spus NU, ceea ce a furnizat mult oxigen Frontului Naţional, care doreşte efectiv ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

Din tot acest expozeu se desprinde o concluzie: Emmanuel Macron trebuie să fie atent şi să nu se considere cîştigător. Următoarele două săptămîni sunt importante şi orice incident, un pas greşit sau un nou atac terorist ar putea înclina balanţa. Imediat după anunţarea rezultatelor de la primul tur Emmanuel Macron s-a dus să petreacă un moment cu mai mulţi colaboratori şi prieteni la un restaurant din Montparnasse, La Rotonde. Unele voci l-au avertizat că iniţiativa nu a fost prea inspirată. Din anturajul său au venit dezminţiri, "nu, nimeni nu a sărbătorit nici o victorie la celebra Rotonde."

Ar fi de dorit într-adevăr ca Macron să amîne sărbătorirea succesului eventual pe 7 mai, dacă nu chiar şi mai tîrziu, în caz că iese preşedinte, numai dacă reuşeşte să redreseze Franţa şi să oprească ascensiunea Frontului Naţional.