Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Palatul Elysée: simbolistică şi scurtă istorie

palais_elysee432.jpg

Image source: 
credit foto: rfi.fr

Emmanuel Macron va fi următorul locatar al Palatului Elysée. Acest edificiu, sediu al preşedinţiei franceze, locul de unde iradiază puterea executivă, este încărcat de istorie şi de mitologie politică, şi vă propunem în cele ce urmează să-l vizităm virtual împreună cu Matei Vişniec.

Palatul Elysée de la Paris se bucură de o celebritate mondială, fiind echivalent al Casei Albe de la Washington sau al Palatului Quirinal de la Roma. Îniante de a deveni centrul puterii în Franţa, edificiul a avut mai mulţi proprietari şi a traversat momente legate mai degrabă de frivolităţile monarhiei absolute. Construit în 1720, palatul a fost oferit, în 1753, de Ludovic al XV-lea favoritei sale Marchiza de Pompadour. După alte peripeţii, în 1805 el devine rezidenţa imperială a lui Napoleon. Spre disperarea sa, tot în această incintă Napoleon a trebuit să-şi semneze abdicarea.

După Revoluţia din 1848, Adunarea Naţională Franceză declară palatul ca fiind rezidenţă a preşedintelui Republicii. Iar ironia sorţii sau a istoriei face că primul preşedinte instalat acolo a fost nepotul lui Napoleon, cel care urma apoi să devină el însuşi împărat şi să-şi ia numele de Napoleon al III-lea.  

Palatul al traversat o perioadă mai puţin glorioasă în anii celui de-al doilea război mondial, cînd a fost practic închis între 1940 şi 1946. După cea de-a doua conflagraţie mondială, Palatul Elysée şi-a regăsit strălucirea şi febrilitatea politică, fiind locuit de preşedinte Vincent Auriol, René Coty, apoi de Charles de Gaulle şi de toţi succesorii săi: George Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing, François Mitterrand, Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy, François Hollande. După generalul de Gaulle, locatarul cu cea mai mare longevitate la Elysée a fost socialistul François Mitterrand care a exercitat funcţia supremă timp de 14 ani, într-o perioadă cînd mandatul prezidenţial era de 7 ani.

Edificiul a suferit unele modificări esenţiale pe vremea lui de Gaulle, care l-a considerat prea mic pentru forţa pe care dorea s-o confere Generalul preşedinţiei franceze. Ceea ce l-a deranjat pe Charles de Gaulle a fost că palatul avea prea multe saloane şi prea puţine birouri, ori el urma să se instaleze la Elysée cu 45 de colaboratori oficiali şi în jur de o sută alţi agenţi ai săi…

Se spune că palatul Elysée numără 365 de încăperi, altfel spus cîte zile are anul (probabil că aici intră şi cele 90 de spaţii diferite de la subsol). Biroul preşedintelui se află la primul etaj de unde el poate contempla o grădină nu prea mare dar suficientă să primească două sau trei mii de invitaţi în fiecare an cu ocazia recepţiei dată de Ziua naţională a Franţei, pe 14 iulie.

Adresa exactă a Palatului este 55, rue du Faubourg Saint-Honoré, perimetru în care s-au instalat magazine de lux şi galerii de artă sofisticate. In jur de 2000 de scrisori ajung zilnic la această adresă, pe numele preşedintelui…

Palatul poate fi vizitat de marele public în fiecare an de Zilele Patrimoniului, iar uneori vizitatorii norocoşi, sau cei care s-au pus la coadă foarte devreme, pot chiar sa-l salute pe principalul locatar…

Despre Palatul Elysée s-au scris multe cărţi, pentru că el ascunde, pe lîngă fantasme, şi multe poveşti mai mult sau mai puţin secrete, legate de putere, de politică sau de alcov. Una dintre aceste cărţi, apărută în 2012, se intitulează "Elysée, culisele şi secretele unui palat". Cei doi autori, Patrice Duhamel şi Jacques Santamaria furnizează, pe lîngă informaţii istorice, o enormă masă de anecdote legate de preşedinţi, de primele lor doamne, dar şi de amantele respectivilor locatari. Palatul Elysée apare, în această carte cel puţin, ca un loc tainic despre care se ştie însă totul.

Situat în inima Parisului, la doi paşi de bulevardul Champs-Elysée, de Luvru şi de parlament, înconjurat de o galaxie de ministere şi ambasade, Palatul Elysée îşi asumă toată încărcătura simbolică pe care i-o conferă funcţia supremă în Franţa, un amestec subtil de grandoare republicană şi nostalgie regală.