Cristian Mungiu la RFI: ”Trebuie găsite taxe noi pentru a finanţa cinematografia din România”

Cristian Mungiu: “Eu sper că e important pentru cei care participă la aceste discuţii  dar e important şi pentru mine. În fapt, în cinema eşti mereu la început. Nu există ideea asta că dacă ai făcut un film care a plăcut la un moment dat sau un film care a avut succes, înseamnă că ştii care e calea cea mai bună. Dialogul ăsta cu cei mai tineri, mai proaspeţi, mai la început, te ajută şi pe tine. Când te auzi vorbind, îţi devine şi ţie mai clar, te forţează să te gândeşti la lucrurile astea şi îţi structurezi mentalul, o cale, un discurs. Te autoverifici dacă ceea ce spui e valabil şi pentru alţii şi în final te ajută ca să poţi din când în când să reverifici că ideile cu care ai plecat la drum sunt încă valabile. Există întotdeauna riscul de a te încremeni într-un proiect care a fost de succes. Ori, dacă nu reuşeşti să continui să repui mereu la îndoială ideile pe care le-ai avut, sfârşeşti prost.”

Vasile Damian: Sunteţi anul acesta preşedintele juriului Cinéfondation (al tinerilor absolvenţi de şcoli de cinema) şi al secţiunii de scurt-metraje, două secţiuni în care nu aţi participat vreodată pentru că nu aţi candidat vreodată la ele. E deci o experienţă nouă, importantă pentru Dvs ?

Cristian Mungiu: “Eu sunt foarte legat de Cannes deci orice experienţă la Cannes este importantă pentru mine. Prezenţa mea aici nu este deci legată doar de faptul că sunt preşedintele acestui juriu. Ieri (marţi) a fost acea lungă zi de ceremonii cu ocazia celor 70 de ani ai Festivalului şi a fost foarte plăcut. În primul rând pentru că ai sentimentul că la un moment dat marea lume a cinematografiei poate să încapă într-o singură sală (de 2.200 de locuri). Pe de altă parte, e foarte plăcut ca zece ani după ce am fost aici cu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, să văd pe câţi dintre oamenii ăştia am ajuns să-i cunosc personal, cu câţi dintre ei reuşesc să am nişte conversaţii care depăşesc nivelul de politeţe al întrebărilor “Ce mai faci, la ce lucrezi?” Cu unii ajung astfel într-o altă zonă, mai personală, în care vezi că oamenii mai au îndoieli în ciuda succesului lor.

Să fiu în juriu este important şi pentru mine şi, sper, şi pentru ei. E un mod de a fi în contact cu idei noi. Vorbeam cu agentul meu de vânzări şi mi-a zis: “Ok, tu eşti spionul meu acolo pentru the new talents to come”. Am să încerc să văd dacă există printre cei care debutează acum, oameni care merită să fie încurajaţi pentru că reuşesc să descopere încă din primele lor filme o direcţie nouă, proaspătă şi la care nu s-a gândit nimeni până acum.”

Vasile Damian: Ce aşteptaţi de la un scurt-metraj sau de la un tânăr absolvent de şcoală de cinema? Cu ce aţi vrea să vă surprindă? Ce v-ar face plăcere să vedeţi?

Cristian Mungiu: “Ar fi extraordinar să găsească o poveste la care eu nu m-am gândit! Să-mi spună ceva având curajul să-şi ia nişte riscuri pentru că ăsta este cel mai greu lucru în cinema, să găseşti echilibrul între cât de personal, cât de radical poţi să fii, câte riscuri vrei să-ţi asumi şi care e rezultatul final. Poţi să fii destul de convenţional în cinema dar când începi, sper să ai dorinţa de a fi diferit, dorinţa de a-ţi asuma nişte riscuri, de a fi altfel decât cei dinaintea ta, de a nu respecta normele. Aşa te vei diferenţia, asta face că o să fii sau nu remarcat. În acelaşi timp, sunt şi oameni care au înţelepciunea de a dori nu doar să epateze ci să epateze şi printr-un anume gen de umilinţă şi de modestie. Trebuie să ştii să te pui într-un fel în slujba modului tău de a vedea cinema-ul. Sper deci să descopăr voci noi de genul ăsta în filmele scurte pe care am să le vizionez aici.”

Vasile Damian: În România se repune în cauză ordonanţa din noiembrie anul trecut privind cinematografia. Se prevede revenirea la legea din 2005. Cum vi se pare această decizie?

Cristian Mungiu: ”E o discuţie foarte lungă şi complicată. Sunt lucruri proaste şi depăşite în ordonanţa după care ne conducem noi acum. Erau lucruri foarte bune în această nouă ordonanţă la care s-a lucrat anul trecut. E adevărat că erau lucruri şi mai puţin bune pentru că am constatat la sfâşitul acelui lung proces de elaborare că nu prea exista voinţă politică ca să fie impuse nişte lucruri foarte utile industriei cinematografice din România pentru că era un guvern de tranziţie care nu avea puterea politică să impună chestiuni tranşante. Până la urmă, ordonanţa aia a căzut nu din cauză că cineva a analizat conţinutul ei şi a văzut că nu era bun, ci pentru că parlamentul de acum respinge din principiu iniţiativele guvernului dinainte. Este ceva foarte lipsit de respect pentru cele şase luni pe care le-am petrecut noi (cineaştii) încercând să armonizăm perspectivele tuturor într-un text care, sigur nu era perfect, dar ar fi fost o foarte bună bază de pornire pentru ceva ce se putea dezbate în parlament pentru a găsi o formulă mai bună.

Acum ne vom întoarce la formula dinainte care are avantajul de a fi aşezată. În acelaşi timp însă, sunt câteva chestiuni fundamentale nerezolvate prin ordonanţa din 2005. De exemplu, noi în continuare producem filme dar nu avem un sistem de distribuire în săli. Am lăsat toate sălile de cinema din România să se prăduiască, să se piardă, să se distrugă. Sunt toate nişte ruine acum, iar juridic nu e clar cui aparţin. Nici cele date în folosinţă de-a lungul anilor cuiva nu funcţionează, nici cele rămase nu prea pot funcţiona. Deci iată o chestiune nerezolvată. Apoi, între momentul când a fost dată legea şi momentul de acum, s-au pierdut foarte mulţi bani din taxele pentru cinema: televiziunea naţională nu mai plăteşte de ani de zile pentru că nu are de unde. Piaţa de publicitate s-a prăbuşit, trebuie deci găsite alte taxe. Oricât de impopulară e ideea de a creşte taxele, trebuie reamintit faptul că filmele româneşti nu primesc bani direct de la buget. Ele se alimentează din nişte taxe care sunt doar pe chestiuni cinematografice, deci în fapt cinema-ul se autoalimentează. Proiectul pe care-l făcusem noi încerca să sporească aceste fonduri. Apoi, proiectul nostru încerca să facă în aşa fel ca fondurile să fie adjudecate într-un mod mai judicios. Ne amăgim mereu cu ideea că statul îţi poate da jumătate din bani şi restul îi găseşti singur. Nu are rost să ne minţim pe noi inşine, trăim într-o ţară în care nu există alte resurse pentru aşa ceva. A continua să fim în această birocraţie în care lucrăm întotdeauna cu o realitate pe care o ştim cu toţii şi cu alta virtuală, este o aiureală, o prostie, o schizofrenie! Trebuie deci să schimbăm modelul ăsta, iar noi am făcut un efort ca să structurăm acel text. Cred că ce am propus noi era foarte bun, dar textul final, cel care a ieşit din negocierile parlamentare nu mai era la fel de bun. S-au pierdut multe lucruri pe drum, în discuţiile cu ministerele. Dar, dacă s-ar putea reveni la textul iniţial de anul trecut, cel din luna august nu din luna noiembrie, ar fi foarte bine. Am tot respectul pentru anumite lucruri ce pot fi discutate în parlament, dar mă îndoiesc că competenţa oamenilor din parlament pe chestiuni de cinema e la nivelul competenţei pe care o avem noi, autorii textului iniţial. Aşa cum noi inţelegem să le respectăm munca pentru legile pe care le fac, era bine să ne respecte şi ei munca noastră de şase luni şi să analizeze măcar mai în detaliu acel text şi nu să-l respingă în felul ăsta.”