Franţa - filozofie epistolară şi prietenie conflictuală pe "teren minat"

"Pe teren minat" face parte din savuroasa serie de eseuri şi cărţi care propun în Franţa, în această toamnă, dezbateri incitante şi chiar polemici. Cei doi autori au adoptat, pentru a scrie împreună această carte, metoda mai veche, aproape pe cale de dispariţie, numită epistolară. Ceea ce îi conferă deja un element de originalitate.

Mai interesant este însă faptul că Alain Finkielkraut şi Elisaberth de Fontenay, deşi prieteni, nu fac parte din aceeaşi familie politică. In mare putem spune că primul autor este oarecum de dreapta şi al doilea de stînga, dacă aceste concepte mai au vreun sens în zilele noastre. 

Alain Finkielkraut, născut în 1949, membru al Academiei franceze, unul dintre cei mai influenţi intelectuali francezi, este şi unul dintre cei mai acerbi critici ai modernităţii, sau mai precis a formelor pe care le ia astăzi modernitatea. Un anume pesimism se degajă din tot ce scrie el în ultimii ani, cum este cazul cu eseul "Identitatea nefericită" (apărut şi în România). Printre altele, Alain Finkielkraut îşi exprimă des temerea că aşa numita "civilizaţie" occidentală, deci inclusiv franceză, este în pericol şi pe cale de evaporare…

Elisabeth de Fontenay, născută în 1934, inspirată de Hegel şi Marx, propune, de mai bine de 20 de ani, o interesantă reflecţie legată de reporturile dintre om şi animal. Cu această nelinişte interogativă, printre altele, dacă nu cumva omul îşi rezervă şi pentru sine soarta crudă pe care i-o rezervă lumii animale.

Revista l’Express publică în ultimul ei număr mai multe extrase din "Pe teren minat”, precum şi un dialog între Alain Finkielkraut şi Elisabeth de Fontenay. O manieră de a-i incita pe cititori să cumpere cartea cît mai repede, atît de interesant este schimbul dintre cei doi. Numeroase teme de actualitate sunt abordate, de la imigraţie la identitate, de la feminism la macronism, de la ce înseamnă a fi progresist la ce înseamnă a fi conservator.

Ambii au în comun sentimentul că pe planetă se apropie o “catastrofă civilizaţională”, şi deci un anume pesimism. Personal aş remarca faptul că amîndoi ies într-un fel din “mantaua lui Cioran”, cel puţin în ce priveşte privirea tristă aruncată asupra omului modern şi asupra viitorului. Chiar şi pe fond de pesimism istoric un filozof poate străluci însă la nivelul stilului şi al nuanţelor. In stil “cioranian”, Alain Finkielkraut ne furnizează, de exemplu, această definiţie a galanteriei, care ar fi, după el, “refuzul de a sacrifica feminitatea pe altarul egalităţii”.

Dialogul dintre cei doi, atît cel din revista l’Express cît şi cel din carte, este însă şi unul purtat între doi autori care au raporturi diferite cu “gîndirea politică corectă”. Din acest punct de vedere Alain Finkielkraut este cel mai “provocator”. De exemplu cînd spune că Papa Francisc dă dovadă de o mare coerenţă creştină dar şi de iresponsabilitate politică. Sau, atunci cînd deplînge faptul că viaţa intelectuală din Franţa se derulează sub semnul unor “procese de intenţie” intentate chiar înainte ca cineva să apuce să spună ce gîndeşte.

Alain Finkielkraut se mai arată extrem de critic faţă de stînga franceză tentată să explice pînă şi actele de terorism prin argumentele marginalizării sociale. El vede aici o manieră de a schimba rolurile, de a transforma “călăul în victimă”, şi mai ales o tentativă de a nu permite criticii sociale să se exprime în toată serenitatea.

Remarc faptul că în această toamnă au apărut în Franţa parcă mai multe cărţi şi eseuri pe teme sociale, ele fiind parcă mai curajoase, mai incisive, mai lucide decît în alţi ani. Ca şi cum am asista la încheierea unei epoci, la sfîrşitul unei dominaţii mentale şi ideologice care s-a interpus ca o carapace între reflecţia critică şi terenul social real.