Hugh Hefner, Playboy şi epopeea “revoluţiei sexuale”

“Viaţa mea şi lansarea revistei Playboy au fost răspunsul la o educaţie represivă şi puritană, în care nu am văzut decît durere şi ipocrizie.” Iată ce declara Hugh Hefner în 2003 pentru Agenţia France Presse. O frază care îi sintetizează şi filozofia şi activismul civic. In ziua în care se va scrie o istorie a celor mai subversive acte care au fost comise în istoria Americii, Hugh Hefner va avea un loc important în paginile ei.

Iată o altă explicaţie a lui Hugh Hefner, legată de contextul în care a început el să mizeze pe erotism pentru a scutura din temelii moravurile constipate ale Americii: “Cînd am văzut, după război, că fustele se lungesc în loc să se scurteze, şi că în loc să celebrăm victoria eram confruntaţi cu represiunea şi cu conservatorismul, am înţeles că nu ne aflam pe drumul progresului".

Fotografiile cu sînii goi de femei publicate pe prima pagină a revistei sale au reuşit, în mod spectaculos, să dinamiteze enorm de multe prejudecăţi, să provoace un tsunami emoţional planetar, să inspire hedonism şi să extindă aria libertăţilor precum şi cea a drepturile în faţa plăcerii de a trăi. Tot Hugh Hefner spune că "femeile au fost principalele beneficiare ale faptului că s-au debarasat de vechile noţiuni ipocrite legate de sex".

Las deoparte, în analiza mea, elementele anecdotice ale vieţii sale, de exemplu faptul că s-ar fi culcat în cursul vieţii sale cu o mie de femei. Faptul că a reuşit să trăiască 91 de ani şi să moară de moarte naturală nu poate fi decît încă o dovadă că împlinirea sexuală, chiar şi în caz de exces, nu este incompatibilă de loc cu longevitatea. La moartea sa Hugh Hefner lasă o imagine de guru şi “profet al hedonismului pop”, după cum scrie revista Time. El mai lasă în urmă şi o intreprindere, Playboy, care îşi vinde produsele în 20 de ţări, printre care şi Franţa.

Sigur, ceea ce numesc unii “revoluţie sexuală” s-a izbit la un moment dat, în 1986, de un baraj care se numeşte Sida. Între timp însă vîntul de libertate stîrnit de "eliberarea sexuală" (o altă formulă utilizată de specialiştii care analizează fenomenul) a fost benefic, nu l-a mai putut opri nimeni, şi le-a permis nu numai femeilor ci şi homosexualilor să-şi impună o altă imagine, care să nu mai fie blamabilă.

Anul trecut a apărut la editura La Musardine o interesantă carte semnată de Marc Lemonier intitulată: "Libertate, egalitate, sexualitate. Revoluţiile sexuale în Franţa între 1954 şi 1986." 

Autorul arată că "eliberarea sexuală" a fost o mişcare în acelaşi timp politică şi culturală. In respectiva perioadă, pe lîngă o veritabilă eliberare a corpului, femeile au obţinut şi dreptul de a avorta, iar mijloacele contraceptive s-au generalizat. Franţa s-a "ilustrat" în toţi acei ani şi  pe plan editorial şi cinematografic. Romane erotice franceze, precum “Histoire d’O”, au făcut înconjurul lumii. Actorul Louis de Funès şi filmele din seria "Jandarmul de la Saint-Tropez" au popularizat practicile nudiste. In 1963 a apărut în Franţa o revistă erotică intitulată "Lui" pe fondul unui întreg curent reflexiv legat de arta de a trăi.  Aş aminti aici şi cîntecele lui Serge Gainsbourg care şi ele au fost impregnate de un erotism subversiv.

O întreagă veche societate patriarhală s-a prăbuşit de fapt sub forţa acestui spirit contestatar. Franţa s-a mai inspirat din ceea ce se întîmpla, ca formă de contra-cultură, în Statele Unite şi în Olanda. Mişcarea Hippie a avut o puternică rezonanţă pe teritoriul Hexagonului, unde în mai 1968 “marmita” a explodat literalmente.

Peisajul planetar al eliberării sexuale rămîne însă extrem de "accidentat", cu multiple contraste, iar capacitatea de regenerare a forţelor retrograde şi patriarhale este redutabilă. Ceea ce înseamnă că actorii eliberării sexuale trebuie să rămînă mereu "vigilenţi".