Separatismul catalan face o pauză, dezbaterea continuă

Poate cel mai concludent exemplu de dezbatere, cu argumente pro şi contra extrem de interesante, este cel oferit de cotidianul Le Monde, care publică două articole unul lîngă altul. Primul este scris de filozoful Yves Roucaute care se întreabă de ce Catalonia nu ar avea dreptul la independenţă cînd Croaţia, Bosnia sau Kosovo au obţinut-o, cu voia Europei? Catalanii, mai spune filozoful francez, nu vor să iasă nici din Uniunea Europeană, nici din zona euro şi nici să rupă cooperarea cu Spania. Pur şi simplu catalanii vor să li se recunoască dreptul de a se afirma ca popor, pentru că istoric vorbind sunt un popor dispunînd de o limbă şi de o cultură proprii.

Yves Roucaute mai aminteşte semnificaţia zilei de 11 septembrie, sărbătoarea naţională catalană. Pe 11 septembrie 1714 au fost înfrînţi catalanii la Barcelona de către regele spaniol Filip al V-lea, în contextul mai complicat al unui război de succesiune în Spania. Filip al V-lea a încercat apoi să creeze un stat centralizat după modelul absolutismului francez. In consecinţă, limba catalană a fost interzisă, instituţiile catalane dizolvate, administraţiile şi municipalităţile luate sub control. Pentru a comemora acel moment cînd un rege spaniol a vrut să şteargă o mie de ani de istorie catalană ziua naţională a catalanilor este data de 11 septembrie.

Yves Roucaute se mai întreabă: ce autoritate poate avea Europa în cazul altor conflicte precum cel dintre israelienei şi palestinieni, sau în cazul kurzilor, dacă la ei acasă nu sunt capabili să recunoască dreptul la autodeterminare a popoarelor europene?

Să trecem acum la al doilea articol, scris de un specialist în geopolitică, Thibault Muzergues, care vede în “balcanizarea” Spaniei un început de balcanizare a Europei. Deja, ceea ce se întîmplă în Catalonia îi aminteşte de destrămarea Yugoslaviei şi de cei zece ani de conflicte şi de violenţe care au însîngerat Serbia, Croaţia, Bosnia, Kosovo şi chiar Macedonia. Sigur, ele au devenit independente, dar sechelele războiului se văd încă peste tot, mai ales în Bosnia, mai ales la Sarajevo. La acea oră, spune Thibault Muzergues, Uniunea Europeană nu a fost destul de puternică pentru a evita un război civil care a făcut o sută de mii de victime.

Dar poate că Europa a învăţat să nu repete greşelile trecutului. In prezent, mai spune specialistul francez, strategia adoptată de catalani este cu siguranţă studiată şi de basci, şi de galiţieni, şi de corsicani, şi de naţionaliştii din nordul Italiei, şi de bretoni, şi de bavarezi, şi de unii locuitori din Tirol, şi de "transilvăneni"…

Regionalizarea Europei ar însemna sfîrşitul Europei, de unde concluzia că actuala criză catalană nu este doar o problemă internă spaniolă ci una europeană. Întreaga construcţie europeană a avut la origine dorinţa francezilor şi a germanilor de a se reconcilia după al doilea război mondial şi de a spune: "astfel de catastrofe nu mai trebuie să se întîmple". Ce credibilitate ar mai putea avea însă Europa dacă se va dovedi incapabilă că prezerve pacea chiar în sînul ei, în cazul în care criza catalană devine una a armelor?

Iată deci două analize care se privesc una în cealaltă ca  două oglinzi faţă în faţă cu reverberaţii la nesfîrşit. Cine are dreptate? Unde este adevărul? Greu de tranşat, cînd toate argumentele au doza lor de bun simţ şi de adevăr.

Mai citez însă un articol, apărut în Libération, unde fostul premier belgian Guy Verhofstadt, în prezent preşedintele grupului liberal din Parlamentul European, spune: dacă lucrurile continuă tot aşa, altfel spus dacă separatismele şi naţionalismele iau amploare în Europa, vom avea pînă la urmă o uniune de 75 de state. El mai afirmă că singura soluţie este transformarea Spaniei într-un stat federal după model… belgian. Ceea ce are meritul de a fi o idee… Deşi, dacă ne gîndim la relaţiile tensionate dintre waloni şi flamanzi, această idee nu pare a fi şi un model de reuşită.